Căzut prizonier în Al Doilea Război Mondial, maior (rtr.) Aurel Antonie și-a văzut copilul, pentru prima dată, la opt ani de la nașterea acestuia.
Asta după ce a rămas, la rândul lui, orfan de tată, pe timpul Primului Război Mondial.
Veteranul Aurel Antonie din Horezu, care a împlinit venerabila vârstă de 105 ani, se prezintă scurt: „Prizonier de război şi deţinut politic“.
Apoi, face o pauză, trage adânc aer în piept și amintirile încep să curgă…
Stagiul militar l-a efectuat în perioada ’36-’39, în Drăgășani, la Centrul I Jandarmi. Arma — securitate, specialitatea — pușcaș, funcţia — comandant de grupă la Corpul 1 Armată de la Craiova, Divizia 11 Infanterie, Legiunea Jandarmeriei Olt. „Am fost activ când a început războiul.“
Poate că vederea și auzul au început să îl lase, dar memoria este într-o stare perfectă.
„În ’43, ne-au trimis la Chişinău, pentru că civilii făceau reclamaţii că li se fura din case.
Erau doar femei văduve. Au plecat un batalion de români şi două divizii de nemţi. Comandantul nostru era un maior bătrân.
Mobilizaseră pe toată lumea, pentru că nu mai erau oameni. Nici nu mai conta, bătrân, tânăr… Când au ajuns, nu mai era nici picior de rus în Chişinău.
Aflaseră de venirea lor şi plecaseră. Doar noaptea auzeai avioanele şi puştile cu lunetă. Am prins doar un rus. Se paraşutase noaptea la spital şi a rămas agăţat într-un pom.
Era amărât şi bolnav.
În schimb, am căzut noi prizonieri. Tot batalionul. Trei zile mai târziu, când a fost vânzarea, ştiţi voi…“, și ar vrea să mai adauge ceva, dar dă a lehamite din mână și trece mai departe.
„Unitatea mea a păzit divizia. Nu am fost în linia 1. Din cei cu care am plecat, doar doi oameni am pierdut, unul din Gorj şi altul din Drăgăşani. În rest, după opt ani de prizonierat, cu toţi ne-am întors în ţară“, spune, mândru.
Era caporal și l-au făcut sergent pe front. Batalionul lui era de securitate, iar veteranul a fost comandant de grupă. Opt ani a stat prizonier în Odessa, Siberia, Turkistan și Stalingrad.
A lucrat la pădure, la canalul Volga-Don, la șosele, căi ferate, în port și în fabrici. A pornit de la lopată și s-a întors în ţară lăcătuș mecanic. „Am plecat cioban la război. Nu aveam nici o meserie. Dar, în lagăre, dacă îţi făceai norma, mâncai; dacă nu reuşeai, făceai foamea. Aşa că am trecut prin toate meseriile: la ce m-au pus, aia am făcut!“
Primeau sarcinile de dimineaţă și, la 16:00, veneau rușii și luau în primire. Pe ce lucrai astăzi, mâncai mâine. Subofiţerii și soldaţii aveau o raţie de 15 grame de grăsime pe zi (margarină). Ofiţerii, 20 de grame. La început, erau 28.000 de prizonieri într-un lagăr, patru bucătării și, o dată pe zi, primeau mâncarea. „Pentru ruşi, n-a contat naţia prizonierilor.
Toţi aveau acelaşi program.
Şi, cel mai important, ţineau la igienă. Să fi avut haina 1.000 de petice pe ea, dar să fie curată. Când ne-au luat, eram plini de păduchi.
Parcă îi văd şi acum, nişte orătănii cu coadă!“ În Siberia, prizonierii au fost duși cu trenul și o lună au lucrat la pădure. „Era ger afară şi, în picioare, aveam cizme de pâslă, fără ciorap, dar era cald ca în sobă“, își amintește veteranul. Apoi, l-au mutat în Turkistan, unde a stat cel mai mult. A lucrat la o șosea și la o cale ferată. Ţine minte că, într-un munte, au băgat 60 de vagoane de trotil, ca să iasă cu drumul pe partea cealaltă. „Am săpat fântâni de 100 de metri adâncime, le-am umplut cu trotil şi i-am dat foc cu fitil detonant, de departe, cum ar fi de aici la Vâlcea. Şi, la distanţa aia, tot s-au spart geamurile, s-a zguduit pământul şi muntele doar s-a umflat în sus.“
Din Turkistan, a ajuns la Odessa, unde a lucrat doi ani în port, la o fabrică de armături (motoare de vapoare și mașini). A fost lăcătuș mecanic. Lucrau acolo 200 de ruși și 100 de români. Cea mai bună perioadă din prizonierat aici a fost.
A reușit să-și facă și un prieten, din tabăra opusă… „Era un rus foarte priceput. Nu am văzut, în cei doi ani, să i 87 se refuze vreo formă lucrată.
Îl chema Niculae, avea şapte copii acasă şi era mai sărac decât prizonierii. L-am văzut într-o zi, în pauza de masă, în faţa fabricii, mânca pâine cu votca. Nu avea altceva.
Mâncam noi, prizonierii, mai bine decât el! Primeam butoaie cu peşte de la Constanţa şi bere din România. Dacă rămânea mâncare de la români, o strângeam şi i-o dădeam rusului. Mă pupa de mă albea!“
Prizonierii români, în urma unei greve, erau plătiţi pentru munca la fabrică. Dacă respectau norma de lucru, primeau, pe hârtie, 25 de ruble, din care le erau opriţi bani pentru cazare și masă, un fel de taxă de lagăr.
Totuși, un om muncitor rămânea cu două, trei ruble pe lună. Ultima oprire a veteranului nostru a fost la Stalingrad, pentru aproximativ trei luni, unde a asamblat barăci. Auzise de la un rus că a fost o ședinţă la ONU și că ministrul rus a fost întrebat despre prizonierii români. Răspunsese ceva de genul: «Eu nu știu nimic! Asta știe doar Bucureștiul și Moscova».
Şi, a doua zi, a văzut un afiș pe poartă în care scria că toţi prizonierii de război se vor repatria. Nu a trecut mult și, lucrând la barăci, aude cucul cântând. „Noi, care nu văzusem de cinci-şase ani animale sau păsări, am zis: a venit cucul pe front, gata, noi plecăm! Deja începuseră să vină cei din schimbul doi al lagărului de la Stalingrad, prizonierii japonezi. Ne-au ţinut o săptămână în carantină înainte să ne dea drumul.
Românii puseseră bani la şosete, pentru acasă. Ne-au luat tot. Eu cumpărasem deja un costum din banii strânşi. Am fost inspirat. Am venit cu el acasă, îl am şi acum! Primii prizonieri eliberaţi au fost sârbii.
După ei, au urmat celelalte naţii. Ne-au îmbarcat în bou-vagoane, dar organizate milităreşte. Cu bucătărie. Am coborât la Sighişoara. Noi am fost 18.000 de prizonieri, nemţii erau vreo 10.000 şi nu ştiu unguri câţi au fost.“ În ţară, a ajuns în ’51 și i-au băgat direct la închisoare. Apoi, i-au eliberat pe rând.
Trebuia să ajungă în ianuarie acasă, dar abia de Sfintele Paști a reușit.
„Când am plecat la război, mi-am lăsat nevasta însărcinată.
Abia mă căsătorisem, eram în primul an.“ Acasă, au ţinut legătura prin scrisori, însă trebuiau să spună numai de bine. Scriau în rusește, pe o foaie îndoită în două.
La câte două, trei luni ajungeau scrisorile la destinaţie. „Am avut o femeie de milioane! Când m-am întors, mi-am găsit copilul în clasa a II-a. Nu mi-a zis tată mai bine de un an.
Am mai făcut încă doi copii, un băiat şi o fată. Ea e la Bucureşti, iar băiatul îl am aici.“ După ce i-au dat drumul din închisoare, a luat trenul spre Vâlcea. Când a coborât în gară, nu avea nici un ban. În jurul lui s-au strâns vreo 20 de oameni. Toţi voiau să știe despre rudele lor, dacă le-a văzut cineva. „Vorbeam româneşte şi ruseşte în acelaşi timp că, na, asta vorbisem în ultimii opt ani.
Am ajuns în sat la 12:00 noaptea. M-am întâlnit pe drum cu mama, care plecase după mine. A plâns mult. Ce-o fi fost în sufletul ei…, că tata a luptat şi el pe front şi a fost şi prizonier la Gura Lotrului. La cinci ani, eu am rămas orfan şi am fost crescut de tată vitreg.
Ajuns la vatră, întâi m-am ocupat de gospodărie, că se vedea cerul din casă!“ Apoi, a fost revizor la funiculare. În ’57, din păcate, i-a murit soţia. S-a recăsătorit, dar, anul acesta, a pierdut-o și pe cea de-a doua.
Îmi iubesc ţara! Ţara mea! Şi, dacă aş fi iar tânăr şi patria în nevoie, n-aş ezita să o pornesc pe acelaşi drum!
Foto: Ramona Dincă