“ Voci de dincolo de veac”
Veteranul de război Ilea Simion, născut în Cacova Ierii, jud. Cluj în 11 iulie 1923, a participat în cel de-al Doilea Război Mondial, pe frontul din Cehoslovacia. Părinţi şi bunicii veteranului de război, au fost şi ei născuţi în aceiaşi localitate şi au desfăşurat de-a lungul vieţii activităţi agricole. Părinţii Ilea Dumitru şi Ludovica au trăit 70 de ani şi au avut 6 copii, din care 4 au murit de mici de scarlatină şi au rămas doar domnul Simion şi o soră de a dânsului.
Ilea Dumitru, tatăl veteranului, a luptat deasemenea pe front în Italia, împreună cu un frate de a dânsului care a şi murit pe frontul. Tatăl lui s-a întors de pe front fără decoraţiuni sau embleme de merit la sfârşitul războiului. De asemenea a fost martor la Marea Unire de la Alba Iulia, unde a participat alături de mii de oameni “ a venit tot Ardealul” la unire şi la ospăţul dat pe Câmpia Libertăţii.
Ne povesteşte că a avut o copilărie frumoasă în satul natal şi este foarte recunoscător că a reuşit să termine 7 clase, o mare realizare la vremea respectivă, lucru care recunoaşte că i-a adus multiple avantaje în timpul războiului şi în anii ce au urmat, asigurând-i un loc de muncă important după terminarea războiului. Se auzeau, ne mărturiseşte, multe poveşti şi despre Rege şi Regină, istorisiri auzite de la bătrânii satului dar nu a avut niciodată oportunitatea să îi întâlnească pe aceştia.
La vârsta de 19 ani a fost înrolat în armată şi după o pregătire minimă, de numai două luni, a participat la prima luptă contra maghiarilor. Pregătirea a avut loc în cazarma de la Abrud, (erau câte 40 în dormitor), iar primul impact cu războiul pe Valea Arieşului, în comuna Sălciua, unde au fost mobilizaţi pentru a opri înaintarea maghiarilor. Încadrat la Vânători de Munte, ne povesteşte cum s-a desfăşurat prima bătălie la care a participat alături de colegii de batalion: “noi eram pe un deal şi ungurii pe celălalt, prima dată au tras un proiectil şi o căzut în Sălciua ,în târg” . Seara au plecat o parte dintre militari pentru a aduce muniţie şi branduri, pentru că aveau doar puştile în dotare, iar a doua zi dimineaţa au început tragerea şi au reuşit să îi învingă pe maghiar în acea primă luptă profitând de asemenea de cunoaşterea câmpului de luptă “….au început să se retragă, fugind şi împiedicânduse de caii morţi”.
Au reuşit să doarmă în noaptea următoare la o cazarmă din Câmpeni, înainte de a continua marşul spre frontul din Cehoslovacia. A doua zi au plecat spre Oradea, au ajuns în Beiuş , “ atunci am început războiul şi apoi până am dezrobit Ardealul de Nord am luptat acolo câteva zile”. După îndeplinirea acestei misiuni au ajuns la Tisa, unde au fost preluaţi de noul comandant de batalion “Generalul Mociulschi Leonard-polonez…să ne conducă”. Pe timpul nopţi au fost trecuţi cu bărcile, câte 20 într-o barcă, tot batalionul. “ Am plecat din Abrud 1200 parcă îmi amintesc, un batalion, şi am luptat până la terminare şi când am ajuns înapoi ne-au numărat şi am rămas 80 din 1200”…asta în condiţiile în care pe parcursul luptelor s-au făcut în permanenţă completări. Recrutau noi soldaţi din sate pentru a putea întări trupele.
“ Un an de zile am luptat în munţii Tatra!”
Era în dreapta comandantului în permanenţă, având un mare avantaj cu cele 7 clase pe care le-a terminat,”tare bine mi-au prins, altfel nu veneam cu viaţă de pe unde am fost”. A fost telefonist, având o responsbilitate majoră în permanenţă, asigurând comunicarea pe front.
“ când ajungeam unde puteam opri, ordonanţa comandantului săpa groapa pentru comandant şi imediat şi una şi mie,trebuia să fiu cu telefonul permanent la ureche, nu trebuia să sune, să fiu fix când trebuie să răspund”. De multe ori a trebuit să alerge ca să găsească firele care explodau în urma bombardamentelor pentru a putea reface legăturile telefonice, trebuia să i-a capătul nerupt şi îl căuta pe celălalt pentru a le putea lega şi să se poată comunica în continuare. “ de multe ori am fugit…că aia nu dădeau cu brânză după noi, ci cu mitraliera”.
A fost şi rănit, împuşcat în picior şi imobilizat într-un spital din Ungaria la Hajduböszormény timp de două luni. A fost luat de pe front de către sanitari, cu targa(prin veston erau băgaţe două lemne, asta era targa atunci) şi spitalizat . S-a întors pe front imediat ce s-a vindecat rana şi a continuat războiul.
Cum s-a terminat războiul.... pe 9 mai la 12 noaptea au început nemţii să tragă în sus focuri de armă, aşa au capitulat...”au început să tragă focuri de armă în sus...dar nu unu, sute şi mii de cartuşe...iar apoi am început şi noi să tragem în sus şi numa închipuiţi-vă, gândeai că s-o aprins lumea, arde pământul...ce poate fi asta”. Au fost informaţi de către ofiţerii de la conducere că s-a terminat războiul şi că nemţii au capitulat.
Dar nu s-au întors atunci de pe front. Au mărşăluit şi au fost staţionaţi iniţial într-un sat iar ulterior într-o pădure. “ eram bucuroşi...dar eram zdrenţuroşi, nespălaţi, cu hainele rupte şi cu degetele pe afară din păpucii rupţi”. Timp de o lună şi jumătate au rămas aproape de locul unde s-a desfăşurat ultima luptă, au stat iniţial într-o comună dar apoi au fost duşi într-o pădure şi li s-a spus că fiecare cum ştie să îşi facă o colibă.
Ulterior au primit din ţară echipament nou,şi au început defliurea, veneau trei zile pe jos, încolonaţi pe patru rânduri, cu vestoanele descheiate la doi nasturi la gât, iar unde intrau în oraşe defilau şi treceau la pas de voi la ieşirea din oraşe.
„Am dezrobit Ardealul, Ungaria, Slovacia şi Cehia, noi le-am dezrobit pe toate, iar la întoarcere şi ungurii ne-au primit cu urale, atunci când ne întorceam de pe front”.
Au fost primiţi cu mare bucurie pe tot parcursul traseului şi ne relatează o povestioară din Oradea când a fost întrebat de către un domn “moşule de unde vi?”. Ilea Simion avea la momentul respective 20 de ani, dar se pare că războiul l-a înapoiat patriei mai îmbătrânit decât îi era vârsta ...” eram cu barbă, aveam părul netuns şi în toate direcţiile”.
Au plecat din comună la începutul războiului aproximativ 15 tineri şi veteranul Ilea Simion a fost singurul care s-a întors acasă de pe front, spre marea bucurie a familiei.
A mai făcut armata încă un an după terminarea războiului, pentru că noii recruţi care trebuiau să completeze rândurile armatei aveau nevoie de instrucţie şi de oameni pregătiţi care să o facă. A avut din fericire acelaşi avantaj al celor 7 clase, iar pentru că ştia foarte bine şi scrie a fost încadrat în anticamera comandantului ca şi telefonist- secretar.
La finele acelui an a urmat o perioadă de concentrare timp de două luni de zile la unitatea din Floreşti-Cluj, pentru a învâţa mentenanţa şi modul de funcţionarea a noilor staţii de radio-recepţie, staţii care înlocuiau vechile G2 Lorenz. În acest interval de timp a dus funcţia de comandant de baterie.
După ce s-a întors acasă a cunoscut-o pe bunica, s-au căsătorit şi au avut împreună trei copii. Din păcate doi dintre copii au murit unul acum opt ani şi celălalt acum doi ani, rămânând în viaţă doar fiica care acum are grijă de ei.
Întors acasă a fost angajat ca Şef District Silvic, timp de 12 ani şi de asemenea şi-a ajutat părinţii la agricultură. Pleca de multe ori dimineaţa la muncă, indiferent de condiţiile meteo şi se întorcea seara târziu. A construit singur casa în care trăieşte şi acum, aducând cu boii toate materialele necesare şi a reuşit altfel să ofere familiei lui un cămin şi toate cele necesare unui trai bun.
A lucrat apoi ca şi contabil la Colectiv timp de 15 ani şi înainte de a se pensiona, în 1986, a lucrat câţiva ani la centrala termică din comuna Iara. După pensionare s-a ocupat în continuare de agricultură având numeroase animale şi terenuri .
“Am uitat multe…dar nu ma pun la culcare fără să îmi aduc aminte cum am trăit anul acela...... multe au trecut pe aici...şi cartuşe dacă le-aţi vedea gramadă, ar fi o grămadă, dar Dumnezeu Sfântul unul la trimis pe aici şi unul pe dincolo şi am reuşit să mă întorc acasă”.
La întrebarea : “ Ce sfat le-aţi da nepoţilor dumneavostră? “ ne răspunde cu o grijă părintească …:” să înveţe carte că o să aibă parte...tot aşa le zic!”
Ne-au impresionat profund povestile de pe front şi povestea de viaţă a veteranului Ilea Simion. A fost mereu un om descurcăreţ, econom şi-a a pus necondiţionat familia pe primul loc.
De curând a fost avansat la gradul de Maior în rezervă.
O poveste impresionantă care merită aprecierea fiecăruia dintre noi.
Text: Adela Oltean, Baza 71 Aeriană
