Spun celor tineri să-și iubească țara lor și să rămână în România. Greutățile au fost dintotdeauna, vin și trec, oriunde ne-am afla!

 
 „La 14 ani am plecat de acasă ca ucenic la un mare atelier de mecanică din Timișoara. Fiind cel mai mare dintre cei patru copii ai familiei, îmi doream să învăț cât mai repede o meserie și să pot fi de ajutor. Era la începutul anului 1940. Tatăl meu a fost un om foarte harnic și toată viața ne-a îndemnat să muncim și să nu așteptăm de la alții nimic gratis. La intrarea României în război, armata a rechiziționat toate atelierele din apropierea gării pentru a sprijini armata în timpul războiului. Noi eram 4 tineri ucenici și am fost întrebați dacă nu vrem să rămânem să lucrăm acolo. Am lucrat la acel atelier de reparații până în februarie 1944, când mi s-a recomandat să mă înrolez voluntar să plec pe front, întrucât ar fi redus din anii prevăzuți pentru serviciul militar obligatoriu. Am participat la instruire timp de 3 luni cu Batalionul 5 Instrucție Auto din Timișoara. Am parcurs cursurile necesare pentru obținerea permisului de conducere auto și am fost parte din echipajul mobil de reparații și aprovizionare a trupelor, ca anexă a Corpului 7 Armată. Am străbătut mulți kilometri în sprijinul trupelor române și sfârșitul războiul ne-a găsit la Petrov, în Cehoslovacia.

Pe 2 iulie 1945 ne-am întors în țară, pe la Arad. Când am trecut granița, căpitanul Gheorghe Catană, comandantul nostru a oprit convoiul. Toți militarii au debarcat, au îngenunchiat și au sărutat pământul. Nu pot să exprim în cuvinte sentimentul de a știi că sunt din nou pe pământ românesc. Aveam doar 19 ani, dar tinerețea trecuse.

Mi-a ajutat Cel de Sus să scap cu viață din război. Îmi amintesc cum între Revelion și Anul Nou transportam pâine pentru camarazii noștri și, ajungând la o trecere peste Tisa, am văzut că podul fusese bombardat. Când trebuia să trecem pe podul de pontoane amenajat de geniști, convoiul a fost atacat cu proiectile. Ne-am adăpostit și când a încetat atacul am continuat până la destinație. Am dormit adesea sub cerul liber, uneori în niște barăci unde mișunau șobolanii, am suferit de frig, de căldură, de foame și de sete și mulți dintre camarazii mei au rămas căzuți pe tărâm străin. Tot spun celor tineri să-și iubească țara lor. Să rămână în România. Greutățile au fost dintotdeauna, vin și trec. Oriunde ne-am afla. Nu trebuie să fugim când țara suferă. Aveam și eu posibilități să plec în străinătate după război, dar am rămas aici și nu îmi pare rău.

După încheierea războiului am continuat stagiul militar obligatoriu la Craiova, apoi la Ghergani, județul Dâmbovița și apoi în București. În ianuarie 1946 am fost lăsat la vatră și m-am întors la familie, în satul Brândușa, județul Dolj.”
Domnul Ștefan Cașmir, veteran de război, a fost vizitat de reprezentanți ai Direcției calitatea vieții personalului în cadrul proiectului „Acasă la Veterani”. Am fost întâmpinați cu drag și am ascultat povestea de viață a unui adevărat om, un bărbat care și-a petrecut anii tinereții în război, dar care a supraviețuit cu bine și a lăsat o moștenire pentru generațiile viitoare.

Domnul Ștefan are două fiice, Anișoara și Vasilica, 3 nepoți și 3 strănepoți. S-a căsătorit cu doamna Petruța în toamna anului 1948 în satul Chiajna și apoi a cumpărat teren pentru propria casă în anul 1952.
În anul 1982 s-a mutat la un apartament din sectorul 6 ca să locuiască aproape de fete și nepoți. În prezent este îngrijit de fiica cea mică, doamna Vasilica. La 92 de ani a suferit o intervenție chirurgicală la inimă și se simte foarte bine. „Copiii își fac datoria față de părinți după cum și părinții își fac datoria față de copii”, ne spune veteranul zâmbind.

 După război, distinsul veteran a lucrat ca mecanic auto la atelierele CFR Grivița și a fost o meserie care i-a plăcut mult. Fiecare mașină distrusă, fiecare motor dezmembrat primea o nouă șansă. Nu trebuie renunțat la mașini și motoare, doar pentru că au fost „puțin lovite”.
Text: Maior Diana Iuga