Veteranul de război general maior (în retragere) Ștefan Dimofte

La Rădăşeni, cu Generalul veteran de pe Frontul Iaşi – Chişinău

Generalul de brigadă (rtr.) Dimofte Gh. Ştefan s-a născut la data de 15.03.1922 în fosta comună Gloduri, astăzi Izvorul Berheciului, judeţul Bacău, plasa Traian, fiind al 7-lea copil a familiei Gheorghe şi Mariei Dimofte.
 
Urmaş al răzeşilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt
 
,,Satul în care m-am născut – îşi începe povestea generalul veteran - se numeşte Făgheni, unul din cele 8 sate ce compuneau comuna Izvorul Berheciului, cum se numeşte după 1960. Acest sat, pe când eram mic, prin anul 1929, avea 40 de familii şi case.
Tata şi mulţi locuitori au fost răzeşi de ai lui Ştefan cel Mare.
Bunicul meu de pe tată, Ioan Dimofte, a decedat în anul 1882 când tata avea 2 ani şi alt frate al lui, Neculai, avea 3 ani. După unele discuţii, se crede că bunica de pe tată s-a căsătorit cu un cetăţean Cihodaru cu care a mai avut 3 copii.
Tatăl meu şi fratele lui, Neculai, au fost crescuţi de familia bunicii Antohi, greu, împreună cu unii servitori cum era prin acele vremuri. Bunica de pe tată a trăit până în anul 1945 în satul vecin Antoheşti de unde erau şi părinţii ei. Eu în iarna anului 1945 luptam prin Munţii Tatra Mică în Slovacia.


Tatăl meu s-a căsătorit în anul 1901 cu fata lui Ioan Făghean, Maria, şi împreună au avut 7 copii (5 băieţi şi 2 fete). Ernest, născut în anul 1903, de profesie învăţător, căpitan în rezervă, decedat în anul 1982. În anul 1944 luna aprilie a căzut prizonier la ruşi, când s-a reocupat Crimeea. A stat în lagărul 74 şi s-a reîntors în ţară în toamna anului 1946. În Crimeea a fost lăsat comandantul Batalionului de sacrificiu (Batalionul Vânători de Munte 5 Moţi Avram Iancu din Abru). Fratele locuia în Brăila.
Al doilea frate, Ioan, născut în anul 1904, învăţător, căpitan în rezervă, în anul 1941 a participat la război, comandant de companie la Batalionul 6 V.M. Predeal (de la Tiganca şi până când s-a ajuns pe dealurile de la Sevastopol) când a venit în ţară.
Gheorghe, născut în anul 1909, decedat în anul 2003, a fost ofiţer de administraţie la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie (atunci la Timişoara 1935) şi războiul l-a prins la Fabrica Militară de Conserve din Timişoara.
Traian, născut în anul 1912, decedat în anul 1992, ofiţer de aviaţie la Bucureşti.
Lucia, născută în anul 1914, a trăit până în anul 2005. A locuit în Bacău.
Georgeta, născută în anul 1919, a decedat în anul 2002. A locuit la Bucureşti şi apoi în Făgheni.
Părinţii au decedat : tata în anul 1964, iar mama în 1966.


Fratele bunicii de pe mamă a avut un frate, generalul Palade, care a locuit la Focşani şi a construit linia de cazemate Mărăşti, Mărăşeşti, Nămoloasa, Brăila.
Ştefan, adică eu,  m-am născut la 15.03.1922, pe vremea Regelui Ferdinand I. În 1929 am început şcoala primară în satul natal, Făgheni, învăţător fiind Ioan (Janu) Dimofte, am absolvit Şcoala normală Vasile Lupu din Iaşi în 1923-1924 şi  Şcoala de Ofiţeri în Rezervă Bacău. După Primul Război Mondial era o avalanşă să faci copiii. Moldovenii erau trimişi în Ardeal, aşa că Ernest a fost învăţător în Plasa Lechinţa, jud. Năsăud, iar Janu a fost repartizat învăţător la Dealul Mare, jud. Dej.
Până în anul 1929 în satul Făgheni nu era şcoală primară. Fraţii mei au făcut şcoala primară în satul Antoheşti, la 2,5 km depărtare de casă, având învăţător pe Neculai Palade care locuia în Făgheni, vecin cu noi.
Sătenii din satul Făgheni în frunte cu Nicu Volcescu, au semnat o cerere şi au solicitat să fie adus fratele meu Ioan (Janu) de la Dej, învăţător în satul Făgheni. Ministerul Învăţământului a aprobat şi aşa am ajuns să fiu învăţat de fratele meu. Nu tolera abaterile şi pe mine mă pedepsea exemplar faţă de ceilalţi colegi. Mama căuta să-l mai domolească, fiindcă locuiam împreună, dar nu s-a putut.
Am terminat 4 clase primare şi din cauza crizei economice din anii 1929-1933, pe mine tata nu a mai putut să mă dea la un liceu în Bacău.
Tatăl meu era dornic şi a cheltuit foarte mult cu fraţii mei să facă liceul în Bacău.


Greutatea mare nu erau taxele şcolare, cât gazda unde să stai. Pe la periferie te luau în gazdă diferiţi mahalagii şi trebuia să le duci lemne, fasole, cartofi, ceapă, făină de grâu şi porumb, ba mai plăteai şi bani.
În 1935 fratele meu Ernest, căsătorit cu o grecoaică, de prin anii 1700 veniţi în România (deci nu din grecii Generalului Marcos 1950), ajuns învăţător la Baldoveneşti, jud. Brăila (5 km depărtare) m-a luat şi m-a înscris la Şcoala de Arte şi Meserii, transformată în liceu industrial în anul 1937. Am dat examen de admitere, apoi am urmat 4 clase gimnaziale 1935-1939.  
De foarte multe ori mergeam pe jos la Baldoveneşti şi stăteam la fratele Ernest. Cumnata Ecaterina - Kety mă ocrotea, chiar dacă mai făceam câte o snoavă (educaţie de străini, faţă de româncele noastre).
Fratele, cu un singur salariu, de învăţător (soţia nu era salariată), având şi 2 copii, m-a susţinut şi m-a ajutat timp de 4 ani.
 
Ucenicia la Arsenalul Armatei
 
În 1939, toamna, fratele meu Traian, din aviaţie, vine la Făgheni şi mă ia la Bucureşti, dând examen la Şcoala de Maiştri Militari Armurieri şi Artificieri de pe lângă Arsenalul Armată.
După ce am dat examen în luna septembrie 1939, am început şcoala la 1 decembrie 1939. Lângă Arsenalul central de construcţii al armatei, era o clădire, Alexandria, unde era şi Batalionul de pază. Aici au fost amenajate dormitoare, sală de mese, sală de clasă, cancelarie, bucătărie şi curte pentru elevi. O şcoală modernă – ne invidiau elevii de la Şcoala de Ofiţeri Artilerie Piteşti, Bateria guarzi de artilerie şi elevii Şcolii Ofiţeri de Apărare Antiaeriană care veneau la Arsenalul Armatei să înveţe diferite tunuri şi serveau masa la noi.
În anul 1940 şcoala s-a modernizat mai mult, făcându-se alte dormitoare, alte săli de clasă etc., fiindcă s-au primit elevi în anul I (46 elevi) noi, cl.VI.
S-au început cursurile la 1 septembrie 1940, eu în clasa a VI-a, cei noi în clasa a V-a, mergând totul bine până la 10 noiembrie 1940 când a fost marele cutremur de a căzut blocul carton şi clădirea noastră s-a fisurat (cazarma cu 3 etaje era construită pe vremea lui A. I. Cuza). Am fost nevoiţi să restrângem spaţiile şi acum să nu ne mai lăfăim ca înainte. Directorul Arsenalului Armatei se numea col. Dumitru Antonescu (nu era rudă cu mareşalul Antonescu, şeful statului). Arsenalul se întindea de pe  strada Uranus, vis-a-vis de statuia pompierilor din dealul Spirii, şi până în vale. În prezent este construită Casa Poporului.

Comandantul Şcolii Maiştri Militari Armurieri şi Artificieri era maiorul Saftu Corneliu din Cărbuneşti, jud. Gorj. Profesorii aveau de la Liceul Sf. Sava, ingineri şi ofiţeri de la Arsenalul Armatei şi Pirotehnica Armatei.
Făceam cursurile Liceului Industrial plus obiectele de specialitate, armament portativ, armament de artilerie, construcţii de guri de foc, muniţii de infanterie, muniţii de artilerie, rachete, proiectile şi focoase, în total peste 30 de cursuri. Practica o făceam în atelierele Arsenalului Armatei şi în cele de la Pirotehnia Armatei. Pirotehnia Armatei era amplasată de pe Splaiul Dâmboviţei până la strada care mergea de la Leu spre cartierul Militari. Instituţia Arsenalul Armatei s-a destrămat în 3: mutându-se la Arsenalul Târgovişte, Arsenalul Roman şi Arsenalul Sibiu, iar Pirotehnia Armatei s-a mutat la Sadu, jud. Gorj. Pulberăria de la Dudeşti s-a mutat la Nitramonia, Făgăraş (la Dudeşti făceam practică vara). Aceste stabilimente au fost mutate după 1943, adică după ce au terminat şcoala promoţia 43 iarna, iar cealaltă promoţia 43 a terminat vara. Menţionez că la Arsenalul Armatei, în luna martie 1940, a venit Regele Carol al II-lea, unde a adus un autoturism să-l blindeze. Îi era frică de moarte, fiindcă poporul nu-l mai iubea. Deoarece în 19 noiembrie 1942 a fost ruperea frontului la Cotul Donului şi sectorul Armatelor 3 şi 4 Române, armata a pierdut foarte mulţi militari.
Clasa a VIII-a (acum a XII-a) am făcut-o de la 1 august 1942 la 22 decembrie 1942. Am dat examenul de absolvire a şcolii şi apoi examenul de bacalaureat industrial. Eu, în această şcoală, am fost printre primii zece elevi din cei 43.



La Slatina, ca la Tîrgu Frumos
 
În conformitate cu ordinele în vigoare, absolvenţii acestei şcoli trebuiau să facă stagiul militar la Corpurile de trupă (regimente) cu gradul de submaistru aspirant clasa a II-a, dar fără nici un drept bănesc, deşi lucram ca maiştrii militari armurieri (o nedreptate). Elevii de la şcoala de ofiţeri erau plătiţi ca elevi plutonieri şi, din 1946, ca elevi adjutanţi.
Fiind un elev ascultător şi disciplinat, comandantul şcolii maior Saftu Corneliu ţinea la mine şi avea mai multă încredere decât în elevul Ionescu şeful de clasă.
Menţionez: în anul 1939 Bucureştiul era plin de armată şi de şcoli militare; astfel în Bucureşti era Şcoala de Ofiţeri Infanterie, Şcoala de Ofiţeri Geniu, Şcoala de Ofiţeri Aviaţie, Şcoala de Ofiţeri Administratori, Şcoala de Ofiţeri Apărare Antiaeriană, Şcoala Tehnică Auto. La Târgovişte era Şcoala de Ofiţeri Cavalerie, iar la Piteşti era Şcoala de Ofiţeri Artilerie şi Constanţa Şcoala de Ofiţeri de Marină, inclusiv şi maiştri militari de marină.
Şcolile tehnice militare cu profil mediu erau: la Mediaş Şcoala Tehnică Aeronautică şi Şcoala de Ofiţeri Mecanici Aviaţie, la Bucureşti era Şcoala Tehnică a Geniului devenită în 1941 Liceul Militar Industrial, Şcoala de Maiştri Militari Armurieri şi Artificieri, la Constanţa Şcoala Maiştri de Marină.


De prin 1939 - 1940 pe lângă fiecare din cele 7 Corpuri de Armată (C.1 Craiova, C.2 Bucureşti, C.3 Chişinău, C.4 Iaşi, C.5 Sibiu, C.6 Cluj şi C.7 Timişoara) s-a înfiinţat Batalionul Auto, iar pe lângă acesta şcoli tehnice „STIMA”.
Când au fost repartizaţi elevii din promoţia I (iarna) la regimente, la comandantul şcolii maiorul Saftu Corneliu mă întreba „Dimofte, unde vrei să te dau?”. Eu răspund „Unde credeţi”. „Te dau la regimentul unde am făcut şi eu stagiul, Regimentul 26 Artilerie Slatina Olt.” O greşeală a mea. Puteam lua în Bucureşti unde aveam pe fratele meu - aviatorul şi rude sau la Regimentul 5 Artilerie Brăila sau Regimentul 35 Artilerie Bacău.
Era o iarnă grea când am ajuns la sfârşitul lunii ianuarie 1943 la Slatina. Eu eram la Regimentul 26 Artilerie şi colegul meu, Georgescu Vasile, la Regimentul 21 Artilerie, ambele faţă în faţă lângă gară. Alături era Divizia 11 Infanterie cu unităţile de divizie, Regimentul 3 Dorobanţi şi Spitalul Militar. Slatina era un oraş cum era înainte Tg.Frumos la noi. M-am prezentat la P.S. (partea sedentară) unde era comandant maiorul Voicu, iar la biroul mobilizării, maiorul Iatan.
Regimentul şi Divizia erau în retragere la Cotul Donului şi au ajuns pentru refacere în garnizoana Slatina abia prin septembrie 1943. Elevii de la Şcoala de Ofiţeri Artilerie Rezervă Craiova, Dumitrescu şi Dancia locuiau într-o cancelarie de la Bateria I, iar 5 elevi de la Şcoala de subofiţeri artilerie la o cancelarie a Bateriei a IV-a. Eu am fost repartizat la cancelaria Bateriei I cu cei doi elevi de la Şcoala de Ofiţeri Rezervă.


În luna mai 1943 ne-am înscris la Şcoala de Ofiţeri Artilerie Piteşti pentru guarzi de artilerie (subsemnatul, Ionescu şi Fota) care erau printre primii în promoţie.
Comisia de la şcoală ne-a trimis la M.Ap.N. care era lângă Cişmigiu „Piaţa Walter Mărăcineanu” să ne dea aprobarea fiindcă noi când am intrat în Şcoala de Maiştri Militari Armurieri şi Artificieri am semnat un angajament să servim în armată ca maiştrii, deoarece statul a cheltuit cu noi 4 ani şcolarizare, hrană, echipament şi cazarmament. Nu ne-a aprobat. Dacă intram în şcoală scăpam de front şi eram ofiţer din 1945 şi nu din 1950.
Am mai încercat la Şcoala de Ofiţeri Mecanici aviaţie Mediaş prin luna august 1943, dar erau numai 10 locuri şi acestea probabil cu relaţiile lor (iar noi eram 200 de candidaţi). În luna septembrie 1943 primesc o scrisoare să mă prezint la Baza Aeriană Regională Bucureşti (parcă era prin zona Drumul Taberei Cotroceni).



Eu şi un coleg, Licu Ştefan, ne-am prezentat acolo. Erau peste 150 de elevi. Ne-au echipat în uniformă de aviator, ni s-au dat arme fără muniţie, ne-au dus la gară, ne-au urcat într-un tren militar şi am plecat cu destinaţia Germania, prin Cernăuţi.
Am mers mai bine de jumătate de zi, dar când am ajuns în gara Cernăuţi, ne-au chemat prin megafon pe mine şi colegul Licu la Comandamentul militar al gării. Ni se comunică să ne ducem în vagoane să ne luăm raniţa, puşca şi să venim înapoi în gară, fiindcă nu putem merge pentru Şcoala de Ofiţeri de Pilotaj din Germania, deoarece aveam contract să rămânem maiştri în Armată. Ne-am întors înapoi, am predat echipamentul la Baza Aeriană Regională nr. 3 Bucureşti şi ne-am întors la regimentele noastre. În perioada septembrie 1943 – martie 1944, ne-am ocupat cu instruirea contingentului 1944, luat cu 1943, trageri de infanterie, trageri de artilerie (şi de noapte) pe la Valea Mare, în nişte zone împădurite.
În vara anului 1943, înainte de a sosi regimentul, partea operativă de pe front, am avut parte de bombardamente americane – zona Ploieşti.
Un avion a căzut în zona Slatina şi pilotul canadian a fost luat prizonier. Când a fost adus în regiment am văzut cum arată un aviator american, era mulatru, înalt, îmbrăcat cu nişte haine kaki fine. Am vrut să-l servesc cu telemea şi roşii de la cantină, dar nu a vrut să mănânce. El a vrut să-mi dea un port ţigaret, dar şi eu l-am refuzat. A fost dus la Divizie şi de acolo la Bucureşti. Erau cartiruiţi în nişte vile la Timişul de Sus, Predeal.
Altă dată a ajuns un bombardier american şi a aruncat bombe pe calea ferată Piteşti-Potcoava-Slatina. Arunca bombe cu întârziere. C.1 Armată Craiova dă ordin col. Hagichirea Traian care era comandantul Regimentului P.S. (Partea Sedentară) în luna august 1943 să ia nişte artificieri din regiment şi să meargă la Potcoava (gară) să asanăm bomba fiindcă au fost oprite trenurile dinspre Piteşti-Bucureşti şi de la Craiova-Slatina spre Bucureşti. Sunt chemat urgent de colonel să iau doi armurieri să mergem la Gara Potcoava, să scoatem bomba de lângă linie.


În unul din trenurile oprite în zonă, era un ofiţer de infanterie de la Regimentul 3 Dorobanţi. Acesta s-a dat jos din tren şi s-a dus la bomba căzută lângă linie. Cum bomba a funcţionat cu întârziere, a explodat, omorând şi pe ofiţer, dar linia nu a fost afectată şi trenurile au început să circule. Dacă ajungeam eu, colonelul şi cei doi armurieri, puteam muri noi. Pe vremea aceea nu erau detectoare speciale.


 
La Dunăre, martor al tragediei din Crimeea
 
Vine vremea să plecăm pe frontul din răsărit.
Pe la 1 martie 1944 s-a primit ordin să plecăm pe front. Frontul ajunsese aproape de Iaşi. Regimentul meu a plecat în marş la Turnu Măgurele. Ne-am îmbarcat pe şlepuri şi împreună cu alte unităţi ne-am deplasat spre Galaţi. Dunărea se mina de aviaţia rusă. Am fost escortaţi de distrugătorul Mărăşeşti sau altul (nu mai ţin minte). Parcă după două zile şi o noapte ajungem la Galaţi, debarcăm sub proiectilele antiaeriene, fiindcă ruşii bombardau.
La Galaţi am aflat că Crimeea este încercuită şi avioane germane cu 6 motoare duceau mâncare şi muniţie în Crimeea de la aerodromul din Galaţi.
Fratele meu Ernest, căpitan, a fost lăsat comandant de batalion de sacrificiu, iar ofiţerii activi au fugit în vapoare din Crimeea la Constanţa. Bineînţeles că ruşii au atacat cu forţe superioare şi, pe la începutul lunii mai, răpun militarii României şi îi iau prizonieri. Fratele meu avea ca ordonanţă pe Toader Pătrăşcan, în coloana către centrul de triere, Toader fuge şi, cum avea o moacă de rusnac, după vreo două luni ajunge în satul nostru Făgheni şi îi spune lui tata: „Moş Ghiţă, să ştii că domnul Ernest a căzut prizonier”. Abia după vreun an tata a primit o scrisoare din Lagărul 74 de lângă Moscova, aflând confirmarea veştii lui Toader. S-a întors din prizonierat în toamna anului 1946. Nu a voit să se înroleze în Divizia „Horia, Cloşca şi Crişan” deoarece considera că încalcă jurământul militar.
A murit învăţător sărac.
 


Supravieţuind ruperii frontului de la Iaşi
 
De la Galaţi marşul forţat a fost Tecuci-Bârlad. În zona Pochidia s-a dat ordin să ocupăm poziţie, că ruşii sparg frontul la Iaşi. Am ocupat poziţie pe dealurile Ghidigeni – Pochidia, dar după restabilirea frontului am pornit iar spre Iaşi, pe itinerariul Vaslui-Scânteia.
După un popas de o noapte la Slobozia – Piciorul Lupului, în dimineaţa zilei de 1 mai 1944 intrăm pe poziţie. Sectorul Diviziei 11 Infanterie era Ungheni – Stânca Roznovanu, iar sectorul Diviziei 3 Infanterie de la Castelul Stânca Roznovanu – Leţcani – Tunel.
Comandantul Diviziei 11 Infanterie general de brigadă Edgard Rădulescu, care a fost căsătorit cu nepoata mareşalului Antonescu, avea Comandamentul Eşalonului 2 la Tomeşti. Comandamentul Regimentului 26 Artilerie era la Holboca. Divizionul 1 din regiment a ocupat poziţie pe dealul Est Orzeni – Cristeşti – Sud Golăieşti. Divizionul 2 a ocupat poziţie împreună cu Regimentul 2 Artilerie în zona Dorobanţi – Rediu - Aldea în faţa castelului Stânca Roznovanu. Ruşii erau la Popricani - Stânca Roznovanu - Coada Stâncii – Golăieşti (Bosia şi Ungheni erau la noi).


Un regiment de obuziere german ocupase poziţie la Ungheni – Basarabia şi observatorul îl avea pe dealul Vest Golăieşti şi vedea tot câmpul inamicului Ungheni – Sculeni.
Cele trei baterii din Divizionul 1 al Regimentul 26 Artilerie erau amplasate pe dealurile Cristeşti şi Vest Golăieşti şi aveau câmp de tragere pe valea Prutului, inclusiv Sculeni – Basarabia. Bateria 3 a schimbat poziţia spre nord să poată ca tirul artileriei să ajungă la Sculeni - Basarabia. Din această poziţie s-a tras şi a dărâmat clopotniţa bisericii din Sculeni – Basarabia unde era un observator rusesc. La Golăieştiul ocupat de ruşi era un detaşament rusesc cu militari pedepsiţi.
Eu locuiam într-un buncăr – bordei împreună cu lt. Nicolescu – avocat din părţile Câmpulung Muscel care era comandant baterie de tragere. Comandantul bateriei era cpt. Voicilă care era la observator şi care pe frontul din Ungaria a fost rănit prin zona Tokai Mişcoltz (luna decembrie 1944). Comandant de tun nr.1 era sg. Vişoiu, un bun camarad şi priceput din zona Olteniei.


În una din zile, la unul din cele 4 tunuri 75 mm FF, un proiectil inamic de  76,2 mm a intrat pe ţeava tunului şi a explodat. Ţeava s-a făcut ca o floare, dar nu cred că sunt artileriştii sovietici chiar aşa de iscusiţi. A fost o întâmplare. Am adus altă ţeavă şi am montat-o la tun. Îmi aduc aminte că la intrarea pe poziţie, cpt. Boiculescu, comandantul Divizionului 1, a adunat pe dealul  Orzeni efectivele celor 3 baterii şi după un logos (discurs) încheie: „Cu Dumnezeu înainte băieţi!”
Pe acest căpitan l-am mai întâlnit prin anul 1946 toamna, la Sibiu. Comandantul Bateriei 2, era cpt. Şerban care a murit în decembrie 1944 prin munţii Tatra pe unde luptam. Comandantul Bateriei 1 era un locotenent cu o ţinută înaltă, al cărui nume îmi scapă.
Şi acum despre marele atac de la 27 – 31 mai 1944. Ruşii ocupaseră Movilenii până la tunel, dealurile de la Rediu, Est Leţcani, Popricani, Stânca Roznovanu, Coada Stâncii, Golăieşti. De pe aceste cote - dealuri observau până la Bârnova – Tomeşti. Aprovizionarea armatei din aceste sectoare ale Iaşului se făcea greoi.


În trei săptămâni s-a pregătit atacul atât la Divizia 11 Infanterie cât şi la Divizia 3 Infanterie (de la Piteşti). Probabil că şi la Divizia 7 Infanterie Roman, Divizia 18 V. Sibiu şi poate Divizia 5 Cavalerie, pe care am înlocuit-o noi, fiind decimată.
La ora 4 dimineaţa intră pe poziţie şi un regiment german. Se declanşează pregătirea de artilerie pe tot sectorul de front Ungheni – Leţcani. Atmosfera era plină de fum şi ceaţă. Au durat luptele câteva zile până am reuşit să-i scoatem din Castelul Stânca Roznovanu. Atunci am văzut şi eu cum avioanele bombardau în picaj.
Au venit de pe aerodromul de la Huşi şi în şir, precum cocorii, se desprindeau la rând din formaţie, lansau bomba pe obiectiv în picaj şi de la distanţă mică, apoi se ridicau. În câteva zile pădurea din jurul castelului era numai crengi, castelul cu dărâmături. Ruşii au fost daţi în vale pe râul Jijia şi de la Popricani şi Rediu. Nu mai dominau înălţimile ocupate. Boierul Roznovanu ştiu că a deţinut în Iaşi castelul unde este Primăria oraşului şi pe moşia de la Cârpiţi – Vânători – Iaşi, pe culmea dealului de la Coada Stâncii
 era Castelul Stânca Roznovanu.


Pe vremea aceea Basarabia era a noastră şi veneau care de prin Basarabia şi trăgeau la cârciumile amplasate prin zonă.
Şi de la începutul războiului, 22 iunie 1941, prin aceste zone şi malul Prutului a început atacul, adică Al Doilea Război Mondial pentru români.
Vreau să reamintesc că în pădurea Cănănău din aceste zone, nemţii aveau amplasate nişte cutii de unde se declanşau nişte proiectile cu urlet îngrozitor.
În vara anului 1944 nemţii au inventat „Faust Patrone” şi „Offen Rohre”, fiecare soldat era echipat cu asemenea arme şi era instruit să facă groapă tătărască şi să stea în ea, şi când tancul se aproprie la 80 metri să tragă în el.  Offen Rohre erau pe cărucior cu scut şi puteai trage la 150 metri depărtare de tanc. Din această situaţie, pe Coasta de la Dealul Morii spre satul Vânători au fost căzute epave, zeci de tancuri ruseşti stăteau ca turmele de oi distruse pe câmp. După aceste atacuri se mai dădeau mici atacuri sporadice în această zonă de front. Pe noi, la artilerie, ne mai deranja noaptea, trecând pe deasupra noastră, câte un avion rusesc cu două rânduri de aripi, numit de noi „Neaţă”. Mai târziu am aflat că acestea mergeau prin zona Roman – Bacău, unde aveau paraşutaţi partizani şi le aruncau alimente.
În jurul datei de 7 iunie 1944, câteva escadrile americane au bombardat Iaşul, în special zona Păcurari, distrugând multe case.
În seara de 19 august 1944 câteva escadrile germane s-au dus şi au bombardat Castelul Cuza din Ruginoasa unde era un spital rusesc. Pentru acest fapt, statul român a cheltuit mulţi bani pentru refacerea castelului. Menţionez că pe malul Nistrului, de la Hotin la Cetatea Albă, pe vremea regelui Carol al II-lea statul român a cheltuit mulţi bani construind o linie puternică de cazemate. „Linia de fortificaţii Carol al II-lea” care nu a fost folosită deloc şi Armata Română în 1940 s-a retras fără nici un foc de armă. Armata Română a fost dezonorată, evreii scuipau şi rupeau epoleţii cu gradele ofiţerilor. Finlandezii, cu circa 5, 6 milioane de oameni, armata lor a putut ţine în loc peste 45 de zile armata rusă.
     Întrebare şi răspuns. În perioada 1933 – 1940 trupele germane erau cele mai puternice din lume, urmate de trupele japoneze.


     Regele Carol al II-lea, duşmanul cel crunt al poporului român (tatăl său, regele Ferdinand, l-a expulzat înainte de a muri, în 1927, din ţară, deoarece l-a cunoscut că este un aventurier, afemeiat şi nu este capabil să conducă ţara).
Guvernul liberal nu ţine cont de dorinţa regelui Ferdinand şi în anul 1930, la 8 iunie, aduce din exil pe Carol al II-lea, care, pe timpul guvernării sale, a produs numai necazuri poporului român şi în final ne-a vândut şi ţara.
De ce nu s-a orientat cu partidele istorice să facă o înţelegere cu poporul german. „Noi, România, suntem un popor de 21 milioane, dar armata nu este bine dotată. Dumneavoastră aveţi o armată puternică, dorim să stăm neutri, să vă dăm dumneavoastră carburanţi şi alimentele de care aveţi nevoie pentru armată, contra cost; iar dumneavoastră – Germania – să ne garantaţi graniţele ţări României Mari.”
Nu ni se întâmplau atâtea nenorociri şi nu ne sfârtecau ţara; iar cei peste 800 de morţi şi răniţi, erau în viaţă.
Şi să mergem mai departe, cu frontul din Moldova.


Aveam o linie mică de cazemate pe aliniamentul Vânători – Neamţ, Mirosloveşti, Cozmeşti, Strunga, Sud Târgu Frumos, Podu Iloaiei, care au ţinut pe ruşi în loc 3,5 luni în vara anului 1944.
Dacă ne retrăgeam pe linia de cazemate Mărăşti – Mărăşeşti – Nămoloasa – Brăila, nu mai puteau înainta ruşii.
Pe la 5 august 1944, infanteriştii noştri au prins un ofiţer sovietic în zona pădurii Cănănău şi trecând pe la Bateria 3, fiindcă semăna cu un moş de-al meu, eu am voit să îi dau ceva de mâncare, nu a voit. Prin translator a spus că dacă mai ţine frontul două săptămâni nu mai au nici o putere, de nici un fel.


A plecat cu un sergent la comandantul Diviziei, la Tomeşti şi probabil de acolo în ţară, dar după două săptămâni s-a spart frontul şi cred că a fost eliberat.
 


Sub asalturile ruşilor de la 20 august 1944
 
Comandantul Brigăzii 11 Artilerie, era generalul Tenescu şi la observatorul de artilerie avea un plutonier major din regimentul meu, bun amic cu mine. Îmi spunea „Domnule maistru, ruşii pregătesc ceva. Seara sosesc tancuri pe care le camuflează prin dosul caselor în satele ocupate de ei. De ce nu plec de pe front fiindcă eu nu sunt legat de trupă ca combatanţii”.
Eu i-am răspuns că mi-e frică să nu zică că eu am dezertat de pe front.


Rău am făcut, că altfel nu mai sufeream ce am păţit în retragere (fuga de la Iaşi). Aceasta s-a întâmplat pe la 15 august 1944.
La 20 august 1944, ora 4.00 dimineaţa, ruşii fac o pregătire de artilerie în special în sectorul Diviziei 7 din Roman care era în zona Rediu Tătar spre Movileni.


Noaptea, pe la ora 21.00, am găsit ofiţeri  cu capurile goale fugiţi din zona  unde erau buimăciţi de atacurile ruşilor. Regimentul meu, 26 Artilerie, s-a retras de pe poziţie de pe dealurile de la est de satul Orzeni, comuna Holboca, cu tunurile şi seara am ajuns pe la Tomeşti. Ruşii intraseră în Iaşi. Oraşul era acoperit de fum şi explozii. În zona Chicirea am stat toată noaptea printre copaci. Era şi o livadă. Depozitul de muniţie care era la Tomeşti a fost aruncat în aer. În ziua de 21 august ne-am retras tot regimentul şi ne-am regrupat în comuna Costuleni, judeţul Iaşi unde ne-am cazat pe la diferite case. A fost ultima mâncare pregătită de bucătăria regimentului. Subsemnatul m-am regrupat cu ofiţerul cu armătura lt. Frigură Gheorghe. Aveam şi noi o căruţă cu coviltir trasă de doi cai. Eram lt. Frigură învăţător de la Galbeni, comuna Bereşti Bistriţa, judeţul Bacău, eu şi un sergent furier. Cei doi armurieri ai mei din Basarabia de la Bălţi au fugit şi nu i-am mai văzut niciodată. În căruţă aveam arhiva serviciului şi bagajele noastre. În Costuleni am dormit în noaptea de 21 august la dascălul bisericii, domnul Filoti, care avea două fete. În ziua de 21 acesta a făcut un cazan de ţuică.


A doua zi, 22 august, pe la ora nouă dimineaţa, maiorul Iatan, ofiţerul comandantului, care m-a primit pe mine la regiment în ianuarie 1943, fiind şeful biroului mobilizare, mi-a spus să plec de la trenul regimentar şi să merg la bateriile de tragere, de altfel eram cu toţii la un loc atunci. Pe la ora 11-12, am ajuns în comuna Răducăneni. La intrarea în Răducăneni am găsit un păr cu pere coapte, care mi s-au părut foarte bune. De la Răducăneni am mers spre Moşna, trecând dealul cu pantă mare şi am ajuns, cu chiu cu vai, pe şoseaua de lângă comuna Cozmeşti de Huşi, şosea care mergea spre Podu Hagiului – Albiţa – Huşi. Ne-am trezit pe şoseaua aceasta pe la ora 22 cu Regimentul 21 Artilerie pe partea dreaptă a şoselei, în direcţia Podu Hagiului, având cele 24 de tunuri, iar Regimentul 26 Artilerie pe partea stângă a şoselei (12 tunuri de 75 FF şi 12 obuziere de 100 mm Skoda fiecare regiment). În spatele nostru erau nişte Branduri de 120 mm de la regimentele de infanterie. Noaptea, întuneric de nu se vedea la o distanţă mică. Pe comandantul meu de regiment, locotenent colonelul Ceauşescu (probabil rudă cu Nicolae Ceauşescu), maiorul Iatan, nu i-am mai văzut de la Costuleni. Singurul pe care l-am întâlnit a fost comandantul Regimentului 21 Artilerie cu care am luptat pe frontul din apus. Era o situaţie neclară şi nimeni nu ştia ce să facă. Pe la ora 12 noaptea aud pe acest colonel că s-a exprimat „Care, cum puteţi.”. Atunci s-a declanşat un haos. Cei care aveau cai, conductorii de la tunuri, subofiţerii şi ofiţerii au rupt-o la fugă lăsând tunurile în şosea.


Eu, noaptea, în întuneric, am rămas cu un elev, plutonier adjutant, fiul unui preot de pe lângă Drăgăşani, cu cal fiecare. „Dimofte, ce facem?” Eu îi răspund că sunt moldovean şi o să ne descurcăm noi trecând prin linia frontului. Habar nu aveam că ruşii ajunseseră până la Vaslui şi în Basarabia, până la Albiţa. Înspre Podu Hagiului-Albiţa, se vedeau focuri de mitralieră şi atunci am zis să urcăm un deal mare pe partea dreaptă a şoselei, să evităm trecerea spre malul Prutului, să nu fim atacaţi din Basarabia. Am luat caii de căpăstru şi am urcat dealul, ajungând sus pe un platou cu porumb şi dovleci (bostani). Cât ne-am rotit noi pe acolo se lumină de ziuă. Din păpuşoii înalţi şi semiverzi punem binoclurile la ochi şi privind spre Albiţa-Huşi observăm o coloană de ruşi, probabil o companie, venea pe un drum dinspre sud Albiţa-Huşi spre nord – vest. Mai vedem prin păpuşoi doi ruşi cu aparate R.O.T. (Recunoaştere Observare Tragere) în spate îndreptându-se spre o cotă mai înaltă, atunci şi eu şi elevul P. Diaconescu ne-am acoperit cu frunze de bostan (dovleac).
Aceşti ruşi nu ne-au văzut şi au continuat drumul. După ce au trecut, noi am luat şeile de pe cai, care erau camuflaţi prin porumb, şi le-am aruncat. Ne-am ascuns în pământ binoclurile, pistoletele, legitimaţia şi ce am mai avut noi. Eu nu aveam, dar colegul meu avea la el o lopată „Lineman” pe care o ţinea la piept să-i protejeze inima, fiindcă îi era frică de un glonţ în inimă. Eram siguri că am căzut în ambuscadă şi vom fi prizonieri. După trecerea acelei companii de ruşi spre nord-vest (adică înspre direcţia Iaşi) am văzut că drumul este mai liber, am trecut de partea cealaltă, adică sud-vest. Am început să fugim prin diferite terenuri spre sud de Huşi şi după vreo două ore de fugă pe jos, sleiţi de puteri, am ajuns într-o vale cu o răscruce de drumuri. Presupun că era pe la Arsura. Din Dealul Dobrina spre Avereşti se trăgea din tancuri în această vale care era de o aglomeraţie extremă. Era blocată şoseaua cu tunuri, căruţe, cai. Am mai văzut asemenea „Panoramă” când eram elev, cu luptele lui Mihai Viteazul la Şelimbăr. În zăpăceala aceea am văzut un cal nemţesc mare cu şaua, singur; m-am repezit la el, am încălecat pe el, l-am tras şi pe elevul adjutant Diaconescu şi nu am mai fugit spre sud, ci spre nord, de unde venisem. După un kilometru ocolim un deal şi ne-am îndreptat spre Huşi sud. În dosul dealului faţă de această ambuscadă am găsit o femeie care era într-o harbuzărie şi a vrut să ne dea să mâncăm harbuz; dar noi, flămânzi, cu frică de moarte sau de prizonierat, nu am mai avut grija mâncatului.


Fugim spre sud de Huşi călare amândoi pe acest cal şi am ajuns într-un loc cam la doi, trei kilometri de Huşi pe şoseaua Huşi – Albiţa. Aici am găsit o grupă de grenadieri germani şi un tun antitanc cred cal.75 mm. Ei ne-au făcut semn să ne oprim şi să rămânem cu ei care aşteptau nişte tancuri ruseşti dinspre Albiţa. Noi am traversat drumul (şoseaua) şi întrucât intrarea în Huşi şi oraşul era blocat de tunuri, căruţe etc., am fugit prin partea de sud a oraşului pe un câmp, să depăşim oraşul prin partea de sud. Pe aici se scurgeau militari de toate categoriile şi germani. Calul nostru obosit şi de unde l-am luat fusese lovit la un şold (în ambuscadă) a căzut cu noi, dar nu ne-am accidentat. Am început să urcăm dealul de la sud de oraşul Huşi (pe la margine) pe jos. În această învălmăşeală m-am despărţit de elevul adjutant Diaconescu şi până azi nu mai ştiu nimic de el.


M-am întâlnit cu un sergent din regimentul meu şi amândoi, în retragere, am ajuns până la Bucureşti unde ne-am despărţit şi nici cu acesta nu m-am mai văzut.

Când urcam dealul m-am întâlnit cu colonelul Dumitrescu, comandantul Regimentului 21 Artilerie, care ne-a spus când am lăsat tunurile „Care, cum puteţi”. Era într-un autoturism numai cu şoferul. Tot urcând dealul am întâlnit un ofiţer neamţ călare pe un cal şi mai ducea de dârlog doi cai. Am cerut să ne dea un cal dar nu a voit. Pe jos cu sergentul meu tot am fugit pe câmpuri şi drumuri de câmp până am ajuns noaptea târziu într-o localitate, Blăgeşti.


Era o noapte cu burniţă. Sleiţi de puteri şi flămânzi am tras la o casă mai încolo de şosea, unde era nebunie cu retragerea. Am rugat o femeie să ne taie o pasăre, să ne facă friptură cu mămăliguţă. Eu şi sergentul meu (i-am uitat numele) ne-am spălat şi ne odihneam. Femeia a curăţat pasărea şi a pus-o la fript şi pusese de mămăligă. Înainte i-am plătit cât a cerut. Cum stăteam noi liniştiţi oarecum deodată auzim pe stradă „Vin ruşii!”. Nu ne-a mai trebuit mâncare şi iar am început să fugim spre sud. Am mers toată noaptea şi în dimineaţa zilei de 24 august urcam pe o şosea spre localitatea Murgeni. Erau maşini abandonate, armament pe toate drumurile. Nemţii în retragere nu şi-au aruncat arma şi băţul de sprijin, iar noi românii din Iaşi până în Bucureşti numai armament abandonat pe toate drumurile.
Cum urcam la deal spre Murgeni o doamnă deschide geamul şi strigă la noi „Feriţi-vă de nemţi, că ne-am aliat cu ruşii”. Noi am zis că este o partizană de-a ruşilor şi nu am ascultat-o. Ne-am retras cu nemţii până la Nămoloasa. De acolo ei mergeau spre Râmnicu Sărat.
Murgenii era ocupat de ruşi dar nu erau organizaţi şi am traversat localitatea prin nişte râpi, apoi tot spre sud am ajuns şi printr-o localitate Bujor, apoi tot spre sud am ajuns la malul Siretului pe la Nămoloasa. Era un pod umblător care a mai circulat numai atunci când am trecut şi noi. Ajunşi în Nămoloasa am răsuflat puţin uşuraţi. Am cumpărat nişte harbuji (pepeni verzi) şi am mâncat. Apoi eu şi sergentul ne-am deplasat spre Măicăneşti. Pe linia de cazemate am găsit nişte militari şi le-am spus să plece că vin ruşii, au luat şi ei mitralierele şi au plecat. Era un tren care circula Tecuci-Făurei, dar cu o zi înainte nu a mai circulat. Ruşii ocupaseră localitatea Cozmeşti, Siret şi Galaţi.


Pe malul râului Râmnicu - Sărat ne-am întâlnit cu trei ofiţeri de infanterie de la Regimentul 3 Dorobanţi Slatina. Erau îmbrăcaţi civil. Eu cu sergentul meu eram îmbrăcaţi militar şi cu gradele pe umăr.
Aici am găsit o căruţă de ţară cu doi cai mânaţi de un copil, am dat jos copilul, am luat căruţa, ne-am urcat (eu, sergentul şi cei trei ofiţeri în civil) şi am plecat către jud. Brăila. La Făurei au fost lupte între nemţi şi români. Am dormit noaptea la Surdila – Găişeanca, de unde am avut coleg la şcoală, în Bucureşti, pe Bădără Virgil.


Am pornit din nou, cei cinci militari, spre Bucureşti. Am ajuns la Afumaţi şi, în drum către Bucureşti, am întâlnit două maşini cu ofiţeri români care veneau dinspre Bucureşti. După o oră, s-au întors la Bucureşti, escortaţi de două motociclete cu ataş, având militari dotaţi cu puşti mitralieră în poziţie de tragere (ruşi), având două maşini americane în care erau ofiţeri ruşi (nişte grăsuni) şi apoi cele două maşini cu ofiţeri români. Am ajuns cam o dată în bariera Colentina. Românii ne priveau plângând cum veneau o serie de militari din zona Moldovei, iar oficialităţile i-au primit pe ruşi cu pâine şi sare, după obiceiul creştinesc, iar pe nişte pancarte erau afişaţi Marx, Engels, Lenin şi Stalin. I-am văzut prima dată. Portretele aveau cam 80-100 cm. Cred că din cei de faţă erau Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghe Dej nu ajunsese încă din lagărul Tg. Jiu, de unde evadase. Pe noi, cinci militari români, ne-a servit o familie cu ceai şi pâine. Din Bucureşti i-am spus sergentului care mă însoţea să se ducă şi el la familia lui. Nu ştiu de unde era, iar eu am luat tramvaiul şi am ajuns la părinţii colegului meu Georgescu Vasile, pe str. Prelungirea Rahovei nr.30. Mă durea tare o măsea, pentru că mă lovise unul dintre caii de la căruţă de la Măicăneşti, de unde am luat-o. Căruţa şi cei doi cai i-am donat unui cetăţean, la barieră. Măseaua mi-a scos-o un frizer. Nu mai găseai medici.


Familia Georgescu, cu care mă cunoşteam, era tare îngrijorată de băiatul lor, Vasile, din Regimentul 21 Artilerie. Eu le-am spus că nu m-am mai văzut cu el de la Iaşi, înainte de spargerea frontului. A venit în urma mea, după cum am aflat, îmbrăcat ciobăneşte. Bucureştiul a fost eliberat de nemţi prin lupte, iar lângă casa familiei Georgescu, cu o zi înainte, fusese împuşcat un neamţ din trupele care veneau dinspre Giurgiu.
După masă, Bucureştiul a fost ocupat de o divizie de tancuri ruseşti, care s-a împânzit în tot oraşul.


Seara, cum stăteam la familia Georgescu, am auzit la radio pe Stalin „Capitala României a fost ocupată astăzi prin lupte grele. Ordon să se tragă 21 de salve de artilerie în onoarea acestor lupte” (Câte minciuni şi perversitate!)
Am ajuns în Bucureşti parcă pe la 29 august 1944 şi căutam Armata a IV-a Română, care credeam că este în Bucureşti. De aici mi s-a spus că este la Târgovişte. Fratele meu, Traian, din aviaţie în Bucureşti, era evacuat la Ghergani-Titu, atât P.S. (Partea Sedentară), cât şi ofiţerii cu familiile. Deci a trebuit să plec pe jos la Târgovişte, prin Bolintinul de Vale. Nu se circula cu nici un mijloc de transport, CFR sau auto.


Menţionez: În noaptea de 20 august 1944, când eram pe dealurile de la Chicerea-Tomeşti, am întâlnit ofiţeri din Divizia 7 Roman de unde s-a spart frontul şi care spuneau că un general, V. Răşcanu, a vândut frontul de la Iaşi. Noi, la Iaşi, am fost sub comanda Corpului 4 Armată Iaşi, cu Diviziile 11 Infanterie, 3 Infanterie, 7 Infanterie, 18 Vânători, 5 C.V. şi două divizii germane. Din câte ştiu, comandamentul Armatei 4 era la Miclăuşeni – Roman, în castelul Sturza. Eu locuiesc alături de domnul Manciuc Gheorghe, care a avut fratele mai mare, Manciuc Ioan. Părinţii şi ei locuiau în localitatea A.I. Cuza lângă podul de la Siret-Şcheia. Din discuţii, fiind buni amici, bineînţeles era mare activist de partid de la Roman şi prin 1962 se ducea la Bălcescu (cartier al oraşului Roman) şi lua cadre didactice precum şi pe soţia mea, mergând prin sat să înscrie oamenii la C.A.P. Fratele său, Ioan, a fost primar al oraşului Iaşi vreo 12 ani (trei legislaţii). Din convorbiri, în februarie 2014, el îmi spune: „Nu ţi-am spus niciodată, dar îţi spun acum. Fratele meu, Ioan, era prin Bucureşti în anul 1944 şi a fost recrutat de secretarul regelui Mihai să ducă o scrisoare generalului Vasiliu Răşcanu în Moldova, la Miclăuşeni. Fratele Ioan a luat scrisoarea, a băgat-o într-un bocanc şi a pornit spre Al.I. Cuza, pentru a o duce la Miclăuşeni, generalului V. Răşcanu. De la Bacău spre Roman nu se mai dădea voie să se circule decât celor care au buletin de identitate din această zonă. A fost răsplătit fiind primit în partid şi trimis şi la Moscova, unde a făcut studii, apoi la Iaşi, mare activist şi primar 12 ani.”.
Deci, cele spuse de ofiţerii fugiţi care cum au scăpat din Divizia 7 s-au adeverit. Generalul V. Răşcanu, în timpul primului ministru Sănătescu, a fost avansat ministrul apărării.
Să continuăm, mai departe, drumul meu.


Plec din Bucureşti de la Ghencea, str. 13 Septembrie şi pornesc spre Bolintinul din Vale - Târgovişte să caut Armata a IV-a.
Intrând în această localitate, întâlnesc staţionate unităţi din Divizia Tudor Vladimirescu. Tunuri, armament şi echipament sovietic, dar gradele româneşti. Întâlnesc un sergent şi-l întreb ce armată este aceasta. El îmi răspunde că sunt Divizia Tudor Vladimirescu, că sunt prizonierii români din Rusia şi merg spre Sf. Gheorghe (Braşov) să lupte contra germanilor şi ungurilor. El, din întâmplare, era din zona Bacău-Buhuşi. Căzuse prizonier la Cotul Donului şi acum era înrolat în Divizia Tudor Vladimirescu. I-am spus şi eu ce ştiam de Bacău, când fusesem într-o permisie în luna iulie 1944. Pe toate maşinile scria „Moarte cotropitorilor fascişti”. Învie morţii de la Cotul Donului, Stalingrad, Crimeea, democraţia a învins fascismul etc.
Mi-am luat rămas bun de la el şi mi-am continuat drumul spre Ghergani-Titu. Am traversat o pădure şi am ajuns şi la Ghergani. Am găsit familia fratelui meu şi unitatea lor. Am povestit ofiţerilor ce cunoşteam eu de la Iaşi-Bucureşti. Am dormit o noapte la fratele Traian şi cumnata mea, mi-au dat nişte bani, ceva de mâncare şi am luat-o din nou la drum, spre Târgovişte. Când am ajuns la Târgovişte am aflat că Armata 4 este la Făgăraş.
Atunci am luat primul tren care circulat pe ruta Târgovişte-Piteşti- Craiova. În marea înghesuială din acest tren intru şi eu şi, în sfârşit, am ajuns la Slatina, la 7 septembrie 1944. Peste tot era nebunie şi învălmăşeală.
La Regimentul 26 Artilerie erau daţi dispăruţi: eu, un elev plutonier adjutant şi cinci ofiţeri. Nici nu a trecut bine o săptămână şi la 12 septembrie 1944, cu ordin de serviciu, sunt trimis pe frontul de vest, la Târnăveni.
Mai aveam un maistru armurier în regiment, provenit din fosta şcoală de elevi meseriaşi de la arsenalul Armatei Bucureşti înfiinţată prin anul 1928 şi a funcţionat până în anul 1936. În această şcoală se primeau elevi cu patru clase primare şi se făceau şapte ani.
Se recrutau maiştri militari în armata României.


Şcoala s-a desfiinţat în anul 1936 şi s-a înfiinţat în toamna anului 1939 „Şcoala de maiştri militari armurieri şi artificieri de pe lângă Arsenalul Central de Construcţii a Armatei”.
Primea elevi absolvenţi a patru clase de liceu (gimnaziu) şi se făceau 4 clase cursul superior de liceu. La terminare se dădea examenul de absolvire a şcolii apoi bacalaureatul industrial după care absolvenţii erau trimişi la corpurile de trupă: submaiştrii aspiranţi clasa a II-a. Pe timpul stagiului militar nu eram retribuiţi deşi făceam meseria de maiştri armurieri.
Într-un regiment erau maiştri armurieri pentru reparat şi întreţinut armamentul şi muniţiile, maistru croitor pentru reparaţia şi întreţinerea echipamentului, maistru cizmar pentru reparaţia şi întreţinerea încălţămintei, maistru curelar pentru reparaţia şi întreţinerea harnaşamentului şi maistru fierar – potcovar pentru potcovit caii care erau cu sutele într-un regiment de artilerie. Noi eram singurii care aveam liceu, ceilalţi erau cu şcoală profesională sau calificaţi la locul de muncă. Nu se făcea nici o distincţie, din contră, ei erau văzuţi mai bine că le ajustau hainele, încălţămintea sau harnaşamentul, caii ofiţerilor etc. În evidenţa unităţilor erau următoarele rubrici: ofiţeri, subofiţeri, trupă, cai, catâri şi maiştrii. Din aceste motive noi nu eram mulţumiţi.


Pe vremea aceea erau 9 grade de maiştri:
- submaiştri clasele 3, 2, 1;
- maiştri clasele 3, 2, 1;
- maiştri principali clasele 3, 2, 1.
Grade: stele 1, 2, 3 la submaiştri, o tresă de sublocotenent şi 3 stele la maiştri şi maiştri principali care avea epoletul de jur împrejur înconjurat cu fir auriu cu 1, 2, 3 stele. Salariul unui maistru principal clasa I era egal cu al unui căpitan. De la Costuleni Iaşi, eu fiind la bateriile de tragere, locotenent Frigură Gheorghe şi furierul au rămas la trenul regimentar. Aveam şi eu bagajul în căruţa lor.
Nu ştiu nici astăzi cum a căzut prizonier şi a stat la ruşi prizonier 2 ani. Când eram la Roman în toamna anului 1946 m-am întâlnit în gară şi îmi spunea că este învăţător cu soţia lui, la Hălăuceşti Roman.
Tot am voit să mai discut cu el dar am fost mutat din Roman, el a murit, şi nu mai ştiu cum el a căzut prizonier şi poate dacă eram cu el şi eu aveam aceeaşi soartă.
Am fost foarte indignat cu comandanţii Regimentului 26 şi 21 Artilerie au lăsat militarii şi armamentul la Cozmeşti pe atunci judeţul Fălciu şi ei au fugit ca nişte laşi de pe front. Pe locotenent colonelul Ceauşescu nu l-am mai întâlnit, dar pe colonelul Dumitrescu l-am avut comandant la Regimentul 26/27 Artilerie pe frontul din Apus.
 


Spre vest, în Armata 4 Română
 
Pe frontul de vest (Ardeal, Ungaria, Cehoslovacia) început la 12 septembrie 1944 şi terminat la 18 august 1945, voi trece mai repede cu explicaţiile, accentuând momentele cheie când puteam fi mort.
Tunurile noastre bune au fost lăsate pe şoseaua Moşna - Podul Hagiului în dreptul localităţii Cozmeşti de Huşi. În vest am luptat cu nişte rămăşiţe - tunuri uzate de la bateriile de marş, cum se spunea atunci. Pe frontul de vest s-au dat aruncătoarele de 120 la Regimentul Artilerie.


De prin octombrie 1944 Regimentul de Artilerie al Diviziei a fost organizat cu trei divizioane. Nu mai erau 2 regimente pe divizie. Regimentul 26 Artilerie s-a contopit cu Regimentul 21 şi cu încă alte regimente. Am avut comandant de regiment pe colonelul Dumitrescu de prin părţile Craiovei. El a avut şi moşie de la soţia sa.
Ofiţerii se căsătoreau cu fete care aveau drept dotă un milion de lei la vremea aceea. În 1951, când m-am căsătorit eu, era ordin să luăm fete de ţăran sărac sau cel mult mijlocaş sau muncitoare. Se cerea referinţe la organele de partid din comună (C.A.P.), la U.T.C. la sindicate şi dosarul cu toate actele l-am depus la comandantul Regiunii militare din care făceam parte, mi se aproba şi numai după aceste formalităţi te puteai căsători.
Localitatea Diciosân-Martin (iar acum se numeşte Târnăveni) era ticsită de armament şi armată. Mureşul curgea la vale şi malul stâng era înalt ceea ce le convenea nemţilor şi ungurilor. Divizia 9 Infanterie de la Constanţa şi alte unităţi româneşti eram pe şesul din partea dreaptă a Mureşului. Noi artileria susţineam aceste unităţi. Armata 4 Română avea comandamentul la Mediaş. Armata Română voia să arate loialitatea Armatei Sovietice şi la Oarba de Mureş au căzut foarte mulţi militari, în special din Divizia 9 Infanterie. Dacă nu veneau ruşii din nord, să-i fugărească pe nemţi şi unguri din acele poziţii, nu puteam reuşi.


Pe frontul de vest am luptat sub ordinele Armatei 4 Române C 2 şi 6 A şi Divizia 11 Infanterie – Regimentele 26/21 Artilerie.
În Apus a fost război de înaintare şi nu defensiv, ca la Iaşi. După ce am dus lupte până la Câmpia Turzii am trecut pe lângă Cluj – Apahida, Juncul de Jos şi am ajuns în localitatea Luna de Jos. Nemţii cu ungurii au părăsit localitatea şi am ocupat-o noi. A doua zi am pornit spre localitatea Căprioarei, unde ne-au prins în schimbare de poziţie avioanele ungureşti, care au aruncat asupra noastră grenade explozive cu un dispozitiv special, a omorât mulţi militari. Dacă nu mă aruncam într-un râu ca să fiu protejat de malul apei, eram mort.
Tot într-o schimbare de poziţie, în direcţia Cehul Silvaniei cum înaintea mea era un aruncător 120 tractat de patru cai. Cum şoseaua era minată pionierii deminau numai un fir şi strigau mereu „Ţineţi dreapta, că stânga e minată”. La un moment dat unul din cai calcă pe o mină. A fost aruncat aruncătorul de 120 şi o parte din cai peste sârmele reţelei telefonice rămase pe şosea. Dacă trecea aruncătorul unde eram în spate eram şi eu mort.
După lupte crâncene am ajuns la Satul Mare. Nemţii s-au postat în sălcii pe malul drept al Someşului. Au lăsat până când s-au apropiat infanteriştii de apă şi au dezlănţuit un mare atac. Trăgeau cu şrapnele şi cu arme automate din sălcii. Dacă nu erau nişte stoguri şi-n fân unde să mă adăpostesc eram omorât ca atâţia militari. Erau spre aeroportul Satu Mare. Au venit ruşii pe la spate şi i-au pus pe fugă pe nemţi.
De acum 25 octombrie 1944 pe la ora 16 am trecut frontiera veche din 1918 prin localitatea Oaş. Îmi aduc aminte cum cetăţenii români ne-au primit cu flori şi plăcinte. În Ungaria am înaintat vreo 28 km şi am ajuns într-o localitate Tisa Kaniar. Obiceiul nemţilor de a se urca în sălcii acum pe malul Tisei. Aici noi cu artileria susţineam Divizia 1 Cavalerie (Timişoara). Au deschis un baraj de artilerie şi arme automate distrugând mulţi militari. Nu am putut face capul de pod propus. La aval din acest loc „Tisa Löb”, artileria Diviziei 11 Infanterie a susţinut Divizia 3 să forţeze Tisa să trecem pe malul drept dar am eşuat şi aici.


În aval la Tisa Sok Divizia 11 Infanterie sprijinită de alte artilerii de Divizie am forţat malul drept şi cu sprijinul locotenentului de artilerie Scurtu care a transportat noaptea spre malul drept a Tisei 2 tunuri antitanc de 75 mm, infanteria a putut ocupa un cap de pod. Când tancurile ungaro-germane au început atacul, au fost distruse de aceste tunuri şi astfel s-a înfăptuit capul de pod. Eram cam la 8-10 km de oraşul şi crama Tokai. În sfârşit, trupele române au trecut pe malul drept şi s-a început atacul.
Aici, la Tesza Lok, s-a făcut şi un pod de vase de către pionerii fluviali pe unde au trecut grosul trupelor. Aici s-a întâmplat şi povestea sergentului pontonier Ilie Croitoru care a distrus o mină cu preţul vieţii pentru a salva podul.
După ce am intrat în oraşul Tokai cu multe crame şi după ce mulţi au luat vin (era vin şi în damigene de 5 litri format strugure). S-a prăpădit mult vin până au venit ruşii şi au luat cramele şi oraşul în primire. A doua zi, 26 noiembrie 1944, am pornit în localitatea Tarcsal pe o coaste de deal în stânga Tokaiului. Într-o casă cu un fel de cerdac am dormit noaptea, iar un aruncător 120 mm era staţionat în curte cu atelajele cai gata de schimbare a poziţiei.
      Era pe la ora 9 dimineaţă. Deodată explodează un proiectil, omoară 2 cai şi răneşte un ostaş. Eu eram pe prispă gata de plecare. Au trecut câteva schije pe la urechi lovind pereţii casei. Şi de data aceasta Dumnezeu m-a salvat.
Eram pe la jumătatea lunii decembrie şi începuse să fulguiască.


Într-o localitate spre Miskoltz a fost rănit căpitanul Voicilă, comandantul Bateriei 3. De atunci nu l-am mai văzut. Oficiul poştal 661 al Diviziei s-a transformat în Oficiul poştal 56.
Pe la 21 decembrie 1944, după lupte crâncene între dealuri şi munţi, ajungem la pe valea râului Torna cu cetatea pe dealul de vest. Aici a murit căpitanul Duică, comandantul Bateriei Antitanc a Diviziei şi căzut prizonier sergentul major Grigore. Nemţii ne i-au prizonieri 2 Companii din Regimentul 3 Divizie.


La 31 decembrie 1944, pe la ora 23 ora noastră, vine o katyuşă cu ofiţeri ruşi în localitatea Torna Harvati şi trag câteva salve de katyuşe spre Cetatea Torna de pe deal.
Nemţii au tăcut, dar peste o oră, când la nemţi era ora 24 s-a dezlănţuit un baraj de artilerie de mare putere, am scăpat adăpostindu-mă în dosul unui perete de la o biserică dărâmată. Trăgeau în special cu tunuri AA care avea cadenţă mare.
În urmărirea inamicului ajungem în localitatea Szagzliget Slovacia. Zonă de munte, multă zăpadă şi prin trecători au trecut următoarele divizii: Divizia 11 Infanterie, Divizia 3 Infanterie, Divizia 6 Infanterie, Divizia 8 C, Divizia 18 Infanterie, Divizia 9 Infanterie şi Divizia 1 Cv. Era pe la 8 ianuarie 1945. Armata rusă 40, cu Armata 4 Română au dezlănţuit un atac din această zonă unde eram şi până la Budapesta.
În localitatea Iolsva ne-am întâlnit cu un Detaşament de partizani slovaci care şi ei luptau împotriva nemţilor.
În zona localităţii Brezno este omorât căpitanul Şerban comandantul Bateriei a II-a, căpitanul Dobre rănit precum şi sergentul Şuşman. A căzut la cota 940.
Am ajuns în munţii Tatra Mică unde am luptat de la 16 februarie la 11 martie 1945 în localitatea Bistro. În faţă se vedeau munţii Tatra Mare. Aici era o vreme foarte capricioasă. La o baterie era soare frumos, iar la altă baterie era zăpadă şi viscol. Pe deasupra noastră treceau bombardiere româneşti să bombardeze alte localităţi din Cehoslovacia.


În noaptea de 20 februarie 1945 aveam bagajul într-o căruţă  Garuly care a fost lovită de un proiectil şi distrusă total. Am pierdut o parte din echipament şi nu l-am mai putut completa. Armata Română a rămas slab echipată şi slab dotată cu armament.
La 24 martie 1945, după un atac puternic a căzut oraşul Banska Bistrice. Pentru completarea armamentului am primit 4 obuziere 100 mm de la Braşov. După un atac puternic dat de Diviziile 3, 6, 9, 11 şi 18 Infanterie, la 7 aprilie s-a predat Divizia 24 Maghiară la Divizia noastră. Luptam în zonă de munte cu serpentine şi trecători mici. La Walaska Bella, o serie de ofiţeri au fost decoraţi de generalul Bădescu.
La 18 mai 1945, am ajuns în localitatea Trencin Teplite, cu băi calde, fiind staţiune balneară. Am ajuns la râul Wah, care curgea foarte repede. Să nu mai mergem pe pod, înconjurând vreo 7 km, am traversat râul cu un ponton folosit barcă, când am ajuns în mijlocul râului viitura a întors barca într-o secundă la 180 grade.


Dacă nu era iscusit sergentul pontonier, muream toţi cei 30 de militari.
De acum luptam pe teritoriul Moraviei (provincie a Cehoslovaciei – Slovacia – Moravia - Cehia). În localitatea Obedkovice, tot satul l-am găsit distrus complet de inamic. Casele distruse mai fumegau. Avioanele inamice bombardează şi mitraliază militarii noştri.
În înaintare, ne-am întâlnit cu Divizia de voluntari slovacă.
Era 8 mai, ora 21.30-22.30, s-a aflat de capitularea Germaniei. S-au tras mii de cartuşe şi proiectile de bucurie pentru că se terminase războiul, dar în sectorul Diviziei 11 Infanterie, având în faţă o divizie SS, nu au voit să se predea şi am mai dus lupte cu aceasta, pe viaţă şi pe moarte, până la 12 mai 1945.


La Buzina, păduri şi o centură de cazemate, totul ardea, fum, armament de tot felul, peste satul Roztany Lisice totul distrus şi părăsit, armament şi muniţii peste tot, tancuri, tunuri grele şi uşoare, maşini, mai rău ca în retragerea de la Iaşi.
Continuăm înaintarea până la Cernocive Hodonin, Swarec, trecem râul Swarec. Oraşul Bystrice, Pobledec şi am ajuns la Novo Mesto.
Acest oraş (ultima localitate) era plină de armament de tot felul, maşini, coloane de nemţi, unguri care se predau. Majoritatea trupelor Diviziei SS au fugit şi s-au predat la americani.
De la 13 mai la 18 iunie 1945 am fost duşi în tabără la Zuby – în nişte păduri pentru a ne politiza. Erau aproape şi trupele sovietice. Aici au venit prima dată ofiţerii politici de la Divizia Tudor Vladimirescu. Ne-am acomodat foarte greu, fiindcă noi nu înţelegeam cum au devenit ofiţeri nişte bucătari, croitori, grade inferioare ce au fost în regimentele române şi acum erau sublocotenenţi, locotenenţi şi căpitani.
 


Marşul spre Ţară
 
După 18 iunie 1945 am pornit în marş spre ţară pe itinerariul Zubri – Trenciu – Navaky – Slatina – Zvolensca - Mytra.
În această localitate m-am întâlnit cu : Pelinul = Corpul 6 Armată; Lazăr = Divizia 6 Infanterie; Jurnal = Divizia 11 Infanterie; Skoda = Divizionul 60 Obuziere independent; Atanasiu = Armata 4 Română şi unităţile la care nu mai ştiu indicativele Divizia 6 Infanterie; Divizia 18 Infanterie; Regimentul 2 Artilerie Grea; Atelierul Mobil „Cocoşu”; Corpul 2 Armată; Divizia 8 Cavalerie; Divizia 3 Infanterie; Divizia 9 Infanterie; Divizia 21 Infanterie; Regimentul 3 Artilerie Grea, Armata I Română; Corpul 7 Armată; Divizia 19 Infanterie; Divizia 2 Infanterie; Divizia 9 Cavaleria; Corpul 4 Armată cu Divizia 10 Infanterie; Divizia Vânători de Munte. Toate unităţile  de pe Frontul de vest care se întorceau în ţară prin localitatea Lucenec la 27 iunie 1945. În Lucenec era şi depozitul de armament al Armatei 4.
În Ungaria am intrat pe la Cez – 9 km depărtare de Miskolt (graniţa între Slovacia şi Ungaria). Am trecut râul Hernad, apoi Tisaluc şi trecem Tisa pe la Tisza Dob pe un pod de vase, Debrecen Nagykerekj (prin Ungaria am trecut prin 30 de localităţi şi am ajuns în România). Am intrat în România pe la Santăul Mare – Bihor (13 iulie 1945), Oradea, Beiuş, Brad, Sebeş, Alba, Făgăraş. Aici Regimentul 21 Artilerie trece sub ordinul Diviziei 8 Cavalerie Ploieşti şi ne numim Regimentul 21 Artilerie Călăreaţă. Continuăm marşul la Braşov-Predeal-Sinaia-Ploieşti şi cantonaţi în localitatea Urlaţi (18 august 1945).
 La întoarcerea în ţară am trecut prin 287 localităţi – comune şi oraşe, începând din Cehoslovacia, Ungaria şi România.
După cum se vede, nu ne-am mai întors la Slatina, jud. Olt, de unde am plecat pe front, ci ne-a adus la Ploieşti, com. Urlaţi. S-au desfiinţat divizioanele 3 şi 4 în ziua de 20 august 1945.
La 20 august 1945, conducerea comunistă rusă a ţării au sărbătorit la Bucureşti împlinirea unui an de la victoria spargerii frontului de la Iaşi-Chişinău.
 


Un nou început
 
În sfârşit, după aproape trei ani, plec şi eu în concediu de odihnă la părinţi, satul Făgheni, comuna Gloduri, plasa Traian, judeţul Bacău. Când m-am întors din concediu, la 01.10.1945, m-am dus în localitatea Târgu Secuiesc, unde era Regimentul 21 Artilerie Călăreaţă, apoi la 15 decembrie 1945 am fost mutat la Depozitul armament C. 2 T. Bucureşti, unde am lucrat până la 15.02.1946, fiind mutat la Depozitul nr. 6 Armament al C. 6 T. de la Alba Iulia. Toamna, în noiembrie, sunt mutat la Batalionul 3 Reparaţii auto Roman, apoi, în martie la Regimentul 11 Artilerie Bacău. În toamna lui 1947 sunt mutat alături de Regimentul 11 Artilerie la Regimentul 3 Artilerie Grea Bacău, iar la 1 mai 1948 sunt trimis la M.A.N. şi am făcut „cursurile pentru control armament”.
În iunie 30, sunt mutat la Regiunea 4 Militară Iaşi, în echipa control armament împreună cu colegul Boană Marius şi căpitanul Candrea, şeful înzestrare artilerie Regiunea 4 Militară era maiorul Focşeneanu.
În septembrie 1948, plec la Bucureşti şi dau examen pentru Şcoala Ofiţeri armament şi muniţii, nou înfiinţată. Până atunci nu era asemenea şcoală. Examenul l-am susţinut în localul Şcolii de ofiţeri tehnice auto Bucureşti.
Şcoala funcţiona la Sibiu, împreună cu Şcoala ofiţeri infanterie, Şcoala ofiţeri artilerie, Şcoala ofiţeri geniu şi transmisiuni, Şcoala ofiţeri aviaţie.
Am absolvit şcoala la 01 iunie 1950 (doi ani şcolari) cu gradul de locotenent. În şcoală am fost încheietor de pluton 1; erau două plutoane. Am dat examen la Bucureşti pentru 43 de locuri, dar când am început şcoala, la 01 noiembrie 1948, au mai venit 30 de elevi de pe şantierele: Salva-Visău şi Bumbeşti Livezeni. Eu proveneam din prima serie de absolvenţi ai Şcolii militare artilerie antiaeriană de la Bucureşti. La intrarea în şcoală am pierdut salariul şi gradul (dacă eram căsătorit primeam salariul). În şcoală, ne-au avansat când am trecut în anul doi, caporali. S-a făcut o epurare şi au scos din şcoală vreo patru elevi (origine socială).


Comandantul Şcolii ofiţeri armament şi muniţii era colonelul inginer Bera Ninu, iar locţiitor politic lt. major Ionel, ofiţer contrainformaţii lt. Ghiduau. Mai erau în şcoală un coleg din promoţia doi şi doi colegi maiştri din promoţia trei. A mai fost un coleg, maistru auto. Din cei 73 de elevi, 69 absolvenţi, am terminat al cincilea, deoarece eu nu eram membru de partid şi nici U.T.C. şi locţiitorul politic la absolvirea şcolii îmi pune 3 la Învăţământul politic să mă departajeze şi să scoată primii doi membrii de partid şi doi U.T.C. Notele erau de la 1 la 5.
Comandantul companiei elevi a venit un căpitan de artilerie Gheorghiu, care în 1946, la Depozitul armament 6 Alba Iulia era aghiotantul comandantului de depozit col. Argintescu Traian. La absolvire, comandatul şcolii m-a întrebat „Unde vrei să te dau, Dimofte?”. El a văzut că este ceva nesănătos. Eu legal urma să fiu trimis la M.Ap.N. CAFA Bucureşti, fiindcă au fost trei locuri şi numai colegul Hagiu era înaintea mea, ceilalţi doi aveau medie mult mai mică.
Şeful serviciului înzestrare artilerie a Regimentului 3 Militară Cluj, care-l cunoştea pe căpitanul Gheorghiu de la Depozitul armament 6 Alba Iulia, depozit subordonat direct, l-a rugat să-i trimită un băiat cuminte şi muncitor.
Căpitanul Gheorghiu mă lămureşte să cer la repartiţie Regimentul 3 Militar că şi el a făcut garnizoană la Floreşti Cluj şi că oraşul este minunat.
Eu, în loc să iau CAFA (Comandamentul Artileriei Forţelor Armate) Bucureşti, susţin să fiu dat la Cluj. În locul meu, la Bucureşti, este dat un nepot de-a căpitanului inginer Popescu Gheorghe, care era pe la mijlocul promoţiei. Din cauza aceasta m-a întrebat comandantul şcolii unde vreau să mă repartizeze (văzuse că este un aranjament).


La Bucureşti aveam şi pe fratele ofiţer de aviaţie, cu familia. Plecăm în concediu 20 de zile, mă duc şi eu pe acasă şi la prietena mea la Fălticeni. Şi la 20 iunie 1950 mă prezint la Regimentul 3 militară Cluj. La Serviciul înzestrare artileristică erau: locotenent colonel Butnaru – şef, căpitan Beşchea – şef de birou, plutonier Opriş şi maistru Lambru. De cum am sosit nu am fost primit cu amabilitate. Era cu suspiciuni că eu fiind absolvent tânăr să nu ajung cumva şef. Nu mi s-a arătat nimic din scripte ca să fiu familiarizat cu scriptologia din 1950. Eu am lucrat patru ani ca maistru, dar la Serviciul tehnic. Nu cunoşteam unităţile, nu cunoşteam dotarea cu armament şi muniţie etc. Majoritatea timpului mă trimitea în delegaţie la Timişoara, zona unde aveam majoritatea trupelor în special în Caransebeş trupele de vânători de munte dislocat de la Abrud, Dej, Bistriţa şi le-au dus în acea zonă.


Pe vremea aceea, eram în divergenţă şi noi şi ruşii cu mareşalul Tito.      S-au făcut cazematele în acea zonă, s-au făcut depozite de muniţii pentru cazemate etc. Subsemnatul, făcând frontul 1,6 ani, trăind numai pe câmpuri, tranşee, hrană rece, program rigid, am avut organismul foarte slăbit. Programul în şcoala militară destul de surmenant. La Cluj la popotă se făcea mâncarea grasă şi mă trezesc în 01.11.1950 că mă îmbolnăvesc de icter. Atunci s-a descoperit că icterul este infecţios şi ne-am mutat într-un salon pe toţi militarii indiferent de grad. Era şeful secţiei interne de la Spitalul Militar Cluj, lt. col. Calafeteanu.
Dacă nu mă duceam la prof. dr. Haţeganu să mă consulte şi să-mi dea tratament, eram mort de atunci. Nu eram protejat la serviciu şi eram trimis în delegaţie multă vreme. În aceeaşi curte a Regimentului 3 Militară Cluj erau aliniate 3 clădiri: Secţia contrainformaţii, Direcţia Politică şi comandamentul artileriei regiunii militare unde lucram şi eu.


Eram încadrat locotenent pe funcţia de şef birou-lt. col. Fiindcă nu-mi pria şi clima (vremea) parcă eram un ceas încordat, am cerut să fiu mutat în Moldova.
În vara anului 1951 am fost cu lt. col. Murărescu, şeful biroului organizare din Secţia înzestrare artileristică (funcţie înfiinţată în acel an) la Depozitul central de muniţie Bucureşti, la o instruire.
Într-o zi mă duc la CAFA (Comandamentul Artileriei Forţelor Armate), Direcţia înzestrare artileristică a armatei, unde trebuia să lucrez şi eu, în audienţă la colonelul Ionescu (şef). Acolo m-a primit un căpitan Dumitriu de la secretariat şi-mi spune că domnul col. Ionescu nu este în unitate, dar să-i spun lui ce vreau. I-am explicat că lucrez la R. 3 M. Cluj, Secţia Înzestrare artileristică şi vreau să fiu mutat în Moldova sau Muntenia la o unitate, deoarece la Cluj nu-mi prieşte clima, sunt surmenat mergând mai tot timpul prin delegaţie şi nu pot ţine regim alimentar. Printre altele i-am spus că la Cluj, după absolvirea Şcolii de ofiţeri nu am fost primit cu bunăvoinţă şi sunt suspectat. Este un fel de bisericuţă cu oamenii casei.
Căpitanul, care era adus la Bucureşti din Cluj, şi-l cunoştea bine pe şeful meu, i-a telefonat despre mine şi când m-am întors la Cluj a început un fel de mizerie şi nu aveam nici o linişte. Era în luna iulie 1951. Secţia de contrainformaţii a R. 3 M. avea mulţi ofiţeri de cavalerie. În acest timp se făceau epurări în special aici, unde ofiţerii de cavalerie erau înlocuiţi cu absolvenţi ai Şcolilor de ofiţeri politici de la Incu şi Beiuş.
La noi s-a mărit frica că vor fi înlocuiţi o serie de ofiţeri vechi. Şi aşa, tacit, eram lucrat pe la spate.
 


Dragostea de la Rădăşeni
 
Eu am cunoscut pe actuala soţie din 1948 vara, când am lucrat la R. 4 M. în corpul de control al armamentului. Se numea Onofrei Natalia din comuna Rădăşeni, jud. Suceava. Făcea cursurile de specialitate pentru a deveni profesoară de lucru manual, fiind absolventă a Liceului Industrial de Fete Fălticeni.  A făcut aceste cursuri timp de doi ani. Exact cât am făcut eu şcoala militară. Ea provenea dintr-o familie de ţărani din Rădăşeni, erau şapte copii la părinţi (cinci fete şi doi băieţi, invers faţă de mine cu cinci băieţi şi două fete). A făcut singura din familie liceul. Ne-am căsătorit în 1951, luna iunie la Primărie, iar nunta am făcut-o în luna decembrie. Viitoarea soţie, în vara anului 1950, a urmat cursurile de titularizare pentru învăţători, a reuşit, a fost repartizată la Şcoala generală de 7 ani, com. Bogdăneşti, jud. Suceava, de unde am luat-o la Cluj. Căsătoria a fost aprobată de comandantul R. 3 M., generalul Vasiliu conform dosarului întocmit, având toate avizele date pentru ea şi părinţi de la partid, primărie, C.A.P., U.T.C. şi sindicat.
 


La frontiera cu sârbii peste noapte inamici
 
În luna septembrie 1951 s-a făcut o mare manevră în Ardeal organizată de R.3 M. având scopul şi de a-l intimida pe Tito, cu care ruşii şi noi, eram în relaţii rele. Pe soţia mea am adus-o la Cluj unde începea serviciul în învăţământ. Colonelul Butnariu Gheorghe, şeful meu, mă ia pe mine cu el la manevră în zona Timişoara Arad, când putea lua pe altcineva. Soţia, venită de două zile, am înscris-o la cantina Inspectoratului Şcolar, a sta în camera ce locuiam eu. Am venit înapoi în Cluj, după 1,6 luni (pe la 15.10.1951), din cauză că a trebuit să predau muniţiile la depozitele fixe din cele două depozite de muniţii, roşu şi albastru, care au fost înfiinţate pentru manevră.


Mareşalul Tito nici nu s-a sinchisit de manevra noastră, iar ofiţerii lor veneau până la graniţă bine echipaţi şi cu mănuşi, pe când ai noştri stăteau prin tranşee camuflaţi şi obosiţi de regimul stalinist.
În anul 1953, prin luna februarie, când vin la serviciu, văd sigilat biroul lt. col. Butnaru, şeful nostru. Am aflat că a fost arestat noaptea şi dus la Secţia contrainformaţii a Regimentului. Nu ştiam nici unul cauza. Pe urmă am aflat că în cazematele de la graniţa cu Yugoslavia a fost adus armament rusesc calibrul 7,62 (puşti, puşti mitralieră, mitraliere şi tunuri) primite de la ruşi. Era armament vechi, dar vopsit şi-l plăteau ca nou. Cazematele unde s-a dus armamentul erau dotate cu cele două brigăzi mitraliere artilerie, cu efectiv de divizie şi amplasamente de la Orşova până la Arad. Cazematele construite iarna nu se uscase bine şi desigur în mediul acela umed armamentul începea să ruginească.



Vine soţia colonelului pe la birou la noi şi am rămas mâhnit cum colaboratorii apropiaţi: cpt. Beşchea, plt. Opriş, maistrul Lambru se făceau că nu o cunosc şi se eschivau să o ajute. Cine credeţi că a luat în repetate rânduri pachetele cu mâncare şi le ducea la secţia de contrainformaţii? Eu, cel care eram hulit. A fost judecat de Tribunalul Militar Bucureşti, dar după un timp i-a dat drumul şi l-a numit comandant depozit armament Târgovişte şi cred că a ieşit la pensie de acolo. Eu nu l-am mai văzut, dar urmările le-am simţit.
La secţia cadre, R. 3 M. răspundea de ofiţerii de artilerie un fost plutonier devenit sublocotenent de artilerie coleg cu plutonierul Opriş de la înzestrarea artileristică. Cu acesta se aranjau unele lucruri necinstite ce mă priveau pe mine. De exemplu, cele trei foi de notare date de colonelul Butnaru aveau scris vizibil pe prima pagină „Chiabur” ceea ce nu era adevărat. Partidul şi primăria comunei Izvorul Berheciului (atunci Gloduri) avea pe tata încadrat. Ţăran cu gospodărie mijlocie. În afară de aceasta nu şeful meu care dă notarea trebuie să treacă în foaia de notare acest lucru. El are obligaţia să noteze aprecierile subalternului corect şi fără ură. Acest colonel a voit să mă căsătoresc cu o nepoată de a lui de la Aiud.
Nu am luat act de foaia de notare decât în vara lui 1953, când am ţinut locul comandantului Depozitului 561 Muniţie şi mi-am văzut dosarul de cadre la această unitate.
La Cluj, în locul colonelului Butnaru Gheorghe a venit maiorul teh. art. Stoicescu, care a fost locţiitorul comandantului depozitului de muniţii Vinţu, unde comandant era un maior din câmpul muncii. Această unitate a fost în evidenţa mea şi am controlat-o de mai multe ori, ca şi pe altele.


În anul 1954 sunt mutat la Divizia 93 Infanterie Iaşi, şef de serviciu, iar de la 1 ianuarie 1956 sunt numit comandant la Depozitul 561 Muniţii Trifeşti Roman. La această unitate mă obligă să mă fac muncă de partid în Secţia Politică Specială Bacău. Este trimis un ofiţer, ajutorul şefului organizaţiei de partid, să meargă la Rădăşeni şi să ia recomandare de la primărie despre soacra mea şi fraţii soţiei, fiindcă tata socru decedase în iunie 1945.
Secretarul primăriei, Grecu Pintilie, este văr al doilea cu soţia şi un referent fost plutonier de jandarmi Onofriescu dau referinţe pentru familia V.T. Onofrei, dar când ajunge la cumnatul meu Ioan scrie. Ioan, fiul lui V.T. Onofrei şi a Mariei, a trecut fraudulos graniţa şi se află într-o ţară capitalistă – Anglia. Nu mi se spune nimic şi după câteva luni îmi spune că nu poate să mă primească în rândurile candidaţilor de partid.
Eu tot timpul, în autobiografii, îl treceam pe acest frate al soţiei drept dispărut de pe front, cum mi s-a spus. Eu în Rădăşeni m-am dus după absolvirea şcolii militare, în vara lui 1950.
Nu cunoştea nimic nici mama soacră şi nici soţia mea, deoarece acest Ioan a fost cu R. 90 Infanterie pe frontul din apus, iar când a venit în ţară, regimentul a fost dus la Satu Mare, nu la Sibiu. A fost plutonier de infanterie şi nu a mai venit acasă după reîntoarcerea de pe front şi în vara anului 1947 fuge în Austria, condus de o prietenă unguroaică şi nu a mai venit în România decât după Revoluţie, în 1990, când l-am şi cunoscut. În anul 1957 vara, mă deplasez la Bucureşti la R. 2 M., Secţia contrainformaţii. Aici întâlnesc pe şef un lt. col. Ranga, care avea un defect la un ochi. Raportez cine sunt şi îi spun că vreau să mă mut din unitate, deoarece nu am fost primit în partid, ca comandant.
De unitatea mea răspundea un lt. maj. Corneanu de la Tudora-Botoşani, pe linie de contrainformaţii. Acesta mai avea şi Dep. Harnaşament Roman. Îmi făcea şi acesta greutăţi. Lt. col. Ranga îmi spune să stau fără nici o grijă comandant de unitate, că au fost alţii mai mari care au condus ţara şi nu erau membrii de partid (aluzie la Petru Groza). Am plecat şi am condus unitatea mai departe.


Dar observam unele suspiciuni de S.P.S. Bacău, lt. col. Filip. Mereu veneau doi căpitani (unul Cozma, celălalt i-am uitat numele). Se plimbau prin curte, pădure, dar unii soldaţi auzeau ce vorbesc şi-mi raportau: „Domnule comandant, tovarăşii căpitani vorbeau între ei şi ziceau că-i frumos şi ordine în această unitate, dar cred că sunt fecior de chiabur, de-mi place ordinea şi curăţenia”.
 


Vremea epurării, vremea nerecunoştinţei
 
În sfârşit, vine şi luna mai 1958: Hruşciov venise pe la Bucureşti, discutase cu Gheorghiu Dej şi coaliţia lui şi se hotărâse să se facă epurări masive la M.Ap.N. În 1956 fuseseră epurări la unităţile din M.A.I. Toţi comandanţii de unităţi ce aparţineau de S.P.S. Bacău erau convocaţi pentru lecţii politice, la depozitul de muniţii Argestru-Vatra Dornei. După o zi de convocare se comunică să mergem urgent la R. 2 M. Bucureşti. Ajungem a doua zi la generalul Marcu Stan, comandantul Regimentului 2, ne prelucrează hotărârea guvernului şi a armatei. Se fac mari reduceri în armată, circa 40.000 cadre. Să ne întoarcem la unităţi şi să facem propuneri de reducere a efectivelor. Să nu ţinem seama de notările anterioare şi acum să facem propunere de scoatere din armată după următoarele criterii: cei cu rude în străinătate, feciorii de legionari, feciorii de chiaburi, feciorii de cârciumari şi feciorii de morari.
La şedinţă erau toţi comandanţii de corp de armată, divizii şi unităţile independente împreună cu locţiitorii politici.
Pe la 10 iunie 1958, primesc în unitate un maior Chelaru, din câmpul muncii, venit de la o unitate de artilerie din funcţia de comandant de divizion. El a fost sudor la Combinatul Petrochimic Oneşti, recrutat ofiţer.
Tot în această perioadă vine la mine comandantul Brigăzii de artilerie din Roman şi îmi spune că trebuie să merg la R. 2 M. împreună cu el. Am plecat la Bucureşti şi la cadrele comandamentului art. R. Militare îmi spune că am fost trecut în rezervă fără nici un motiv şi să predau comanda maiorului Chelaru. M-am întors la unitate, am predat comanda şi am părăsit unitatea. Dar după un an, acest maior beţiv notoriu, făcând multe matrapazlâcuri, este degradat şi mutat căpitan la o unitate din Roman, apoi a fost trecut în rezervă, ducându-se înapoi la Oneşti.


Deşi erau deja angajaţi toţi cei trecuţi în rezervă, am găsit şi eu un post de tehnolog la Secţia II Uzinaj – Întreprinderea Metalurgică Roman, cu salariul de 825 lei pe lună (erau salarii mici: un învăţător - 600 lei, un profesor- 700 lei, un inginer - 700 lei).
Faţă de salariul din armată, de la 2600 lei, am pierdut 1150 lei. Aveam trei copii (6 ani, 5 ani, respectiv 4 luni). Dar când omul are ambiţie şi credinţă, le învinge pe toate. În 1962 m-au recrutat inspector de stat pentru igienă şi protecţia muncii, apoi inspector de stat teritorial pentru protecţia muncii, funcţie cu care am ieşit la pensie în 1985.
Din anul 1967 am lucrat la Inspectoratul Iaşi; copiii au făcut liceul la Iaşi şi apoi facultăţile de Medicină, Chimie industrială, Electronică şi Telecomunicaţii şi Medicină – fiindcă în anul 1964 am mai avut o fată (Ştefania, Rodica, Claudia şi Carmen). În mare, ca inspector controlam unităţile pe linie de protecţia muncii – disciplina muncii; cercetam accidentele de muncă cu invaliditate, colective şi mortale, folosirea şi aprovizionarea cu echipament de protecţie şi echipament de lucru, condiţiile de muncă etc.
În 1997 am trecut de la pensia civilă la cea militară, iar conform Legii nr. 44/1944 şi a Legii nr. 303/2007, ca veteran de război, am ajuns la gradul de colonel în retragere, iar în anul 2009 am fost avansat la gradul de general de brigadă în retragere, ca o recompensă morală, întrucât am fost îndepărtat abuziv din armată, la gradul de căpitan.
De doi ani sunt preşedintele U.V.R.U.V. – filiala Iaşi. În această muncă am fost ajutat foarte mult de Centrul Militar Zonal Iaşi în frunte cu domnul comandant col. dr. Cezar Cobuz, care este un om deosebit. La vârsta mea, de 93 de ani, puţini oameni şi militari am cunoscut ca Domnia Sa. Este un bun camarad, intelectual, patriot, cinstit, om de caracter. Merită cu prisosinţă să fie în ierarhia de militar mult mai sus. Am toată stima şi consideraţiunea pentru Domnia Sa. Menţionez încă câteva momente importante din viaţa mea.
 


Satul natal, o amintire dureroasă
 
Casa părintească din satul Făgheni, construită în anul 1914, pe când tata trebuia să meargă la primul război mondial şi lăsa acasă pe mama cu 5 copii (cel mai mare de 10-11 ani) s-a autodemolat împreună cu alte acareturi, dacă nu a mai locuit nimeni în ea. Ultima dată a stat sora mea Lucia care a decedat în anul 2005.
Pământul şi pădurea le-am dat în folosinţă la un tractorist, gratuit.


În descrierea mea mai sus arătam că fratele meu Ioan (Janu) învăţător în satul natal, a ajuns căpitan în rezervă şi numit comandantul centrului de premilitari al comunei Gloduri, jud. Bacău (acum Izvorul Berheciului), din anul 1938. A instruit contingente întregi de tineri. Fratele, ca şi tatăl meu, nu au făcut politică, dar fratele poate vota la alegeri cu P.N.Ţ., deoarece Ionel Antohi – revizor şcolar (inspector şcolar) era naşul de cununie al fratelui meu Janu şi era ţărănist.
În satul Făgheni, învăţătorul fraţilor mei, era un învăţător mai în vârstă Nicolai Palade. Acesta avea o fată înfiată şi a căsătorit-o cu un învăţător, Dediu Nicolaie, din satul Slobozia (circa 8 km) peste nişte dealuri, din oameni săraci (prin anul 1938-1940).  Acest învăţător a funcţionat câţiva ani în satul Pădureni, com. Gloduri şi îl pizmuia pe fratele meu care făcea serviciu la 100 m de casă. El mergea zilnic 5 km dus şi 5 km întors. După ce au murit, în 1945 tata socru, apoi soţia şi în urmă mama soacră a învăţătorului Dediu, neavând decât o fată, s-a recăsătorit cu Doina, fosta soţie a lui Ghiţă Antohi din satul Antoheşti. Aceasta avea 2 copii. Cu Dediu a mai avut două fete. Acest învăţător, în cârdăşie cu Grigore Făghean vecin cu fratele meu, dau două declaraţii prin care spuneau că Janu a fost legionar, şef de garnizoană legionară. Aceste minciuni se admiteau de securitate prin anii 1950, era Reg. Adm. Bârlad, Raionul Zeletin, de care aparţinea comuna mea, Gloduri.
În luna iulie 1952 vine o maşină a securităţii cu 2 securişti, îl ridică pe fratele meu. De la el au mers în com. Filipeni – 7 km şi-l ridică şi pe alt învăţător, Niţă.  Îi duce la Bârlad, de acolo la Galaţi şi cu trenul la Bucureşti unde au fost cercetaţi. Din Bucureşti este dus la Poarta Albă (un lagăr de exterminare) şi a lucrat la „Canalul Dunăre - Marea Neagră”. Mi-a povestit multe lucruri care mă înfiorau. După reclamaţii şi presiuni externe a ţării în 1954, din lagăr deţinuţii au fost scoşi şi trimişi la alte munci. Fratele a fost dus cu un detaşament de lucru la Oneşti, lucrând la construirea Combinatului Petrochimic. În vara anului 1954 este chemat de un maior de securitate de la Oneşti şi-l anunţă să se pregătească fiindcă a doua zi îi dă drumul acasă.
A doua zi se prezintă la acest maior care îi dă un bilet de eliberare, îl pune să semneze într-un registru că nu are voie să spună nimic din cele întâmplate. Printre altele îi spune că nu a fost condamnat şi atunci fratele îl întreabă pe maior, care a fost cauza arestării lui. Maior, om de treabă (bun), îi citeşte cele două declaraţii a lui Dediu Nicolai şi Grigore Făghean care spuneau că fratele a fost legionar. Fratele, după cele întâmplate, nu a mai lucrat în învăţământ, lucrând la Institutul de Proiectări Forestiere Roman unde a avut director pe inginer silvic Reus, iar şef de proiect pe inginerul Mocanu un om cinstit şi cu suflet de Român. Era de prin partea jud. Giurgiu (Vlasca).


În 1972, fratele Janu a decedat (după 3 operaţii de cancer) la vârsta de 68 de ani. A murit şi soţia şi a rămas o fată care a fost dată afară din liceu, are acum 70 de ani şi o mai ajut eu.
Cine a suferit cel mai mult din cauza lui Dediu Nicolai duşmanul familiei mele? Subsemnatul şi fratele Janu. Învăţătorul Dediu Nicolai vine învăţător în Făgheni în locul fratelui şi a funcţionat până prin anul 1965. Şcoala s-a desfiinţat şi demolat. A ieşit la pensie. Acesta s-a împrietenit cu doi oameni veniţi în sat din alte părţi (coate goale). Cu aceştia şi alte coate goale unelteau împotriva familiei mele. Dădeau numai referinţe rele, instructorului de la Raionul de partid Bacău, care răspundea de com. Gloduri (din anul 1960 Divizia Berheiului, jud. Bacău).


După cum v-am mai informat, am lucrat comandant la Depozitul 561 Muniţii Roman, 3 ani, înaintea mea, comandantul lt.maj. Minea a fost arestat pentru că asculta Vocea Americii şi Europa Liberă. Eu am primit comanda de la lt.maj. Onofrei Gheorghe, colegul meu de şcoală militară care a funcţionat numai un an şi a plecat din unitate din cauza codăşlăcaurilor subalternilor.
Eu am predat comanda în 1958 vara, maiorului Chelaru din câmpul muncii care din cauza beţiei şi a nepriceperii a fost retrogradat căpitan, mutat din unitate şi îndepărtat din armată. S-a reîntors sudor la Oneşti.
Cât mă priveşte pe mine, lt.col. Filip – şeful Secţiei de Poliţie Bacău, lt.maj. Corneanu Ioan din com. Tudora, jud. Botoşani, ofiţerul de contrainformaţii care răspundea de Depozitul 561 Muniţii şi Depozitul Harnaşament Roman, amândoi cred că au ajuns colonei şi s-au preamărit pe cadavrele noastre.


În unitate am avut duşmani pe lt. Galeş provenit ofiţer din subofiţer, Loghin din com. Valea Glodului, jud. Suceava, lt. Drug Dumitru din Simincia, com. Dumbrăveni, jud. Botoşani (l-am propus la excepţional), locotenent din câmpul muncii şi cpt. Stănescu – locţiitorul politic al unităţii din 1958. Lt.maj. Niţu, fostul locţiitor politic cu care mă împăcam bine (era om de caracter) a plecat la perfecţionare la Şcoala de Ofiţeri Geniu Râmnicul Vâlcea, pentru un an.
Dar cum Dumnezeu nu bate cu ciomagul, iată ce s-a întâmplat. Lt. Galeş este arestat deoarece a pierdut nişte documente secrete, plt. Loghin este scos necorespunzător din armată, lt. Drug îi moare soţia, iar cpt. Stănescu este scos din armată necorespunzător şi se ruga acum de mine să intervin să-l încadrez într-o unitate din Roman. După 3 ani de lucru ca tehnolog la I.M.R. Roman (Întreprinderea Metalurgică de Stat Roman) am ajuns inspector de stat igienă şi protecţia muncii.
Inspectorul şef dr. Dămătarcă Franţ, pentru mine a fost un şef bun şi om de caracter cu care m-am înţeles 5 ani foarte bine. A decedat prin anul 1985 de cancer la plămâni.
După 1967, când am venit inspector la I.S.P.M. (Inspectoratul de Stat pentru Protecţia Muncii) Iaşi, am avut o şefă ing. Roibescu Magda, inspector şef tot o femeie cu mult caracter şi conştiinţă (1972-1985) şi în prezent când este pensionară din 1997 ne întâlnim şi ne respectăm reciproc. Din cauza cumnatului Ioan (fratele soţiei), care a fugit din ţară, după ce am ieşit din armată, am avut întocmit un dosar de securitate (1958-1967) şi mereu eram hărţuit de nişte ofiţeri de securitate de la Raionul Roman.
 După ce m-am mutat la Iaşi (1967 până în 1985) şi apoi până în 1989 am avut dosar de securitate al jud. Iaşi, când eram hărţuit mereu de nişte ofiţeri. Doamna ing. Roibescu Magda inspector şef, tot timpul m-a sprijinit şi susţinut.



Amintiri de război, reflecţii de pace la Rădăşenii Sucevei
 
În perioada 1988-1990 mi-am început construcţia unei case în com. Rădăşeni, jud. Suceava, în grădina casei părinteşti. Pe atunci mi s-au dat 250 mp, dar după anul 1989, conform Legii 18/1991, am mai luat 1000 mp, drept moştenire.
Am trei fete, cetăţene americane, începând din 1997, 2001 şi 2003. Eu cu soţia am fost de 8 ori în S.U.A. în cei 10 ani aprobaţi. Stăteam câte 3 luni (nu stăteam 6 luni cât aveam dreptul). Am văzut cele 16 state până în Florida de la Coasta de Est.
Am văzut multe lucruri interesante inclusiv autostrăzile şi altele.
Nepoata Alina, care este căsătorită cu un american, este studentă în ultimul an la Universitatea de Medicină din S.U.A. După terminarea facultăţii îmi va scrie o carte cu viaţa mea, în limba engleză şi română. Ei i-am dat un manuscris de 130 de pagini cu viaţa mea, precum şi carneţelul meu cu toate datele precise şi itinerariile de pe front.


În continuare îmi exprim câteva aprecieri şi gânduri care mă preocupă.
Prin anul 1991 când era şeful statului Ion Iliescu, am trimis câteva scrisori prin care îmi exprimam îngrijorarea de scăderea (deprecierea leului) ca să se ia măsuri. De asemenea, doream să fie selecţionaţi oameni de caracter şi serioşi în funcţii de stat, deoarece eram sătui de cei de pe vremea lui Ceauşescu. Nu mi s-a răspuns nimic şi nici nu s-a rezolvat nimic.
Desigur că securitatea lui a verificat cine-i scrie. Dânsul a avut grijă, ca şi cloşca cu pui, să-şi ocrotească oamenii lui din securitate, activiştii de partid etc. Arestările pe care le-a făcut cu oamenii din C.C. al P.C.R. au fost făcute de ochii lumii, doar aceştia erau colegi cu dânsul. Abia acum s-a început să fie traşi la răspundere torţionarii.
I-am scris o scrisoare şi lui Constantinescu Emil, la începutul funcţiei sale, mi-a răspuns, dar în guvernare, am rămas deziluzionat. A dus la pieire P.N.Ţ.C.D. care nu s-a mai refăcut (parcă ar fi fost spărgător de greve în capitalism). Lui Traian Băsescu i-am scris multe scrisori şi îmi răspundea de fiecare dată. O serie de măsuri au fost luate împreună cu Emil Boc, dar nu complete, deoarece şi dânsul avea baronii respectivi (să nu-i deranjeze). Într-o scrisoare prin anul 2009-2010 îi spuneam că dacă România va merge aşa vom ajunge ca Somalia. Şi vedeţi şi dumneavoastră că am ajuns (Ţară codaşă).


Despre Regele Mihai I pot să spun că nu a fost bine pregătit şi instruit când generalul şi apoi mareşalul Antonescu la uns cu sfântul mir să fie Rege.
     Mareşalul Antonescu respecta dinastia regală. Nu a făcut „Liceul Militar şi Şcoala de Ofiţeri”. Nu a fost format pentru a fi şeful armatei. Nu a avut caracterul format şi a fost condus de camarila lui - Generalul Sănătescu, Generalul Aldea, Stărcea şi alţii de la palat. Niciun militar din Armata Română nu îndrăznea să pună mâna pe un mareşal şi conducătorul statului Român să-l aresteze, decât nişte cozi de topor de la palat şi servitorii care-l păzeau pe rege (garda palatului).
Nu neg că Regele Carol I şi Regele Ferdinand I au făcut ceva pentru România, dar Carol al II-lea Caraiman a fost un afemeiat şi un aventurier care şi-a bătut joc de România. Înainte de moarte tatăl său, Regele Ferdinand, l-a expulzat din ţară şi a lăsat cu limbă de moarte că acest fecior nu merită şi să nu fie numit Rege al României, dar familia Brătianu nu a ţinut cont de acestea şi la 8 iunie 1930, a fost dus în ţară şi instalat rege. Zece ani şi-a bătut joc de poporul şi Ţara Românească. Şi-a fugărit soţia şi a trăit cu Elena Lupescu, o evreică, care  conducea ţara.


Cum a putut Regele Mihai să fie împotriva armatei şi să vândă frontul de la Iaşi, Chişinău, lăsând de izbelişte peste 45.000 de militari de pe acest front, iar armata rusă, a omorât şi luat prizonieri până la Făurei. Mai  mult, cum a putut să-l vândă ruşilor pe Mareşalul Antonescu, care l-a pus Rege al României şi-l lua cu el pe front şi îi ridica prestigiul în faţa ofiţerilor şi trupei.
Domnul Radu Duda, ginerele, (nu ştiu de ce naţionalitate este) când a fost în Israel, vorbea bine ebraica, vrea să ridice prestigiul „Casei Regale”, dar uita că pe ţara noastră a costat-o bani grei menţinerea şi apărarea domeniilor coroanei.
Vreo patru regimente de cavalerie, unul de infanterie (6 Mihai Viteazul), 2 regimente de artilerie, deci o Divizie de gardă păzeau Casa Regală şi Domeniile Regale din ţară, plătite din sudoarea poporului român etc.
În sfârşit ne-a adus şi comunismul şi pe ruşi în România. Din vara anului 2014 citesc în fiecare vineri Ziarul Adevărul, unde descrie câte un „Apostol a lui Stalin”, din cei 37 trecuţi pe listă.
Rămân surprins cum nişte analfabeţi timp de 20 ani şi-au bătut joc de poporul Român. Au gemut închisorile şi lagărele de exterminare cu oamenii României, arestaţi. Din aceşti apostoli şi mulţi funcţionari, salariaţi ai siguranţei, poliţiei, securităţii erau evrei şi unguri fără suflet, milă şi respect.
Au omorât şi maltratat peste 2 milioane.


De ce domnii evrei nu spun nimic de acestea sau în 1940 când trupele române se retrăgeau din Basarabia şi Bucovina de Nord, soţii de evrei scuipau şi rupeau epoleţii ofiţerilor. Sau în interiorul ţării o făceau pe spionii pentru armata rusă, contra armatei române. Singurul, Antonescu nu a predat pe evrei nemţilor să-i ducă în lagăre de exterminare.
Maria Antonescu (soţia) şi chiar mareşalul, erau credincioşi în Dumnezeu şi în binele poporului. La cele 2 plebiscite – referendum, populaţia, în cap cu regele, au votat peste 95% că sunt de acord cu politica lui Antonescu şi cu ducerea războiului pentru luarea înapoi a Bucovinei de Nord şi Basarabiei. Cine l-a judecat pe Mareşal şi coaliţia lui, alţii decât evreii. Nu este sănătos şi bine despre aceste lucruri.
Subsemnatul am avut parte să trăiesc în nişte perioade când „Stalin” beţivul şi criminalul a condus o parte din lume, iar pe de altă parte, dementul şi criminalul „Hitler”.
Acum în încheiere mai spun următoarele: Mulţi compatrioţi mă întreabă cum de am ajuns la această vârstă (eu la 93 ani, iar soţia la 90 ani)?


Să spun că probabil datorită faptului că am dormit un an şi jumătate pe câmp, în corturi, tranşee sau buncăre şi am mâncat multă hrană rece (când se aducea mâncarea la baterii de la trenul de luptă sau trenul regimental se răcea). Apoi, după ce am fost bolnav de icter în 1950 luna noiembrie nu am mai consumat băuturi alcoolice decât foarte foarte puţin. Apoi, din anul 1988, când mi-am început casa la Rădăşeni, trăiesc vara (din luna martie până în luna noiembrie) la ţară în alt mediu faţă de oraş. Poate acestea sunt elementele care mă ţin în viaţă, cu toate că în anul 1985 am fost operat de colon şi mi s-a dat diagnosticul de „Neoplasm de colon” – cancer. Să efectuez tratament cu citostatice. Operaţia a fost efectuată pe 11 ianuarie 1985 de prof. dr. Juvara, la Bucureşti. Eu nu am voit să fac acest tratament şi am făcut 10 ani injecţii cu „Imuno stimulent Corine Bacteriu Parvum”.


În anul 1952 după acel icter eram cu organismul descumpănit. M-am dus la prof. dr. Haţeganu din Cluj şi mi-a prescris un tratament care m-a pus pe picioare.
Promoţia I a Şcolii de Maiştrii Armurieri şi artificieri (armament şi muniţii) am absolvit şcoala la 23 ianuarie 1943. Din cei 43 elevi am ieşit ofiţeri doar 3 persoane (Ionescu Dumitru în 1948-1952 a terminat Academia Militară Tehnică – Facultatea de Armament, subsemnatul).
Am terminat Şcoala Ofiţeri Armament şi Muniţii promoţia I (1948-1952) şi Frumos Gheorghe – Şcoala Ofiţeri Tehnici Auto (1947-1949). Restul din colegi au rămas maiştrii militari. După absolvirea Şcolii de Ofiţeri Armament şi Muniţii la 1 iunie 1950, prima promoţie, ne-am întâlnit după 30 de ani (1980) şi apoi după 35 de ani (1985). În 1980 erau colonei numai Onofrei Gheorghe la C.A.F.A., Orban Vasile la Controlul de stat, Moţiu Dezideriu la D.S.P.A. şi Hagiu Mircea la Spatele Armatei, restul erau locotenenţi colonei şi un coleg Vavură, maior, 10 colegi erau civili. La întâlnire, din cei 73 colegi, am fost prezenţi circa 55.


Mă opresc aici şi urez la toată lumea „Sănătate, linişte şi numai bine”.
„Şi te-ai dus, spre apus, de prin munţi, de
prin văi, de prin şes.
Toate dorm, Dumnezeu e cu noi”.