Am onoarea să vă salut domnule locotenent! Sunt locotenent Năstasă, ofițer cu relațiile publice la Baza 95 Aeriană ,,Erou căpitan aviator Alexandru Șerbănescu” din Bacău. Astăzi ne-am întâlnit pentru a marca împreună Ziua Veteranilor de Război sărbătorită în fiecare an pe data de 29 aprilie.
Acest interviu face parte din campania organizată la nivelul Ministerului Apărării Naționale intitulată ,,Recuperarea istoriei naționale: Voci de dincolo de veac”.
Pentru început vă adresez rugămintea de a vă prezenta.
Andrioaei C. Ion.
Pe ce dată v-ați năascut?
1919 decembrie pe ziua de 3
În ce localitate?
În Măgirești, satul Prăjești.
Cum o chema pe mama dumneavoastră?
Maria.
Ați mai avut frați și surori?
Da. 7 a făcut tatăl meu. Cel mai mare era cu 7 ani mai mare. A învățat carte bună și când s-a dus, a căzut la o companie de mitraliere. A văzut că știa oleacă de carte și la făcut caporal. I-a dat drumu acasă. A doua oară l-au făcut sergent pentru că trebuiau să vină recruți, și aveau nevoie de gradați. Erau unu de la Lucăcești făcea cu frate-miu acolo la Bacău era sergent și el unu Trofin. I-am dus eu cu căruța tatei până la Tecicani. Acolo era un sat de catolici Năsuieni. Ei au trecut dealul până la pârâul Adâncăi si s-au dus până la Bacău pe jos. Eu am venit cu căruța înapoi.
L-au luat apoi în concentrare, m-au luat și pe mine și a rămas mama cu vre-o 5 în urmă, fete, băieți.
Ne-ați povestit despre tatăl dumneavoastră. A luptat în Primul Război Mondial?
A fost în 1918. A fost aici la Nistru. El, fiind găzer cu cai, la dat la cai. Mama a auzit că tata e în Basarabia, într-o gară, Voiniceni, s-a dus mama acolo, avea băiat mititel, s-a dus la tata. A stat câteva zile acolo, l-a învoit colonelul pe tata, avea gazdă acolo și pe urmă mama a venit acasă, el a rămas acolo. În 1919 s-a dat un decret că se ridică starea de asediu și le-a dat drumu acasă. Un vecin de aici, unu Sava, care s-a îmbolnăvit acolo la Voiniceni, era și el tot la cai l-a trimis la Iași, a murit acolo, au rămas 2 băieți.
Vă rugăm să ne povestiți cea mai veche amintire din copilăria dumneavoastră.
Când am făcut 18 ani ne-am dus la 3 ani la premilitari, duminica dimineață la găzerie. Eram 2 plutoane. Poduri, Lucăcești, Prăjești, Măgirești, Stănești, Solonț și ieșeam la instrucție, pregătire de război. Apoi am fost la Bacău la recrutare. M-am dus cu o săptămână înainte. Nu am știut că mă va da la Focșani, dar ne-a spus subofițerul acela: „Vă țineți de mine! Eu sunt pentru Focșani!”
Ce grad avea și cum se numea cel care făcea instrucție cu dumneavoastră?
Avea grad de locotenent, era din Măgirești, îl chema Zota. El vinea și primea raportul dimineața, avea program, îl dădea la sublocotenenți care dădeau program sergenților. Eu eram oleacă mai răsărit și m-au dat încărcător, aveam o raniță specială, aveam 12 încărcătoare, aveam banda de la mitralieră. Ranița era grea. Avea un cârlig și cutia avea o verigă, și punea cutia în cârlig și mergeam eu pe jos cu 12 încărcătoare, banda, mitraliera o purta trăgătorul.
Acela avea 4 clase și l-au făcut sergent.
Ați mers la școală? De la ce vârstă?
De la 7 ani. Dar am învățat cam rău, cu matematica.
Câte clase ați absolvit?
Două clase, nici acelea bune.
Cine vă era învățător?Vă mai aduceți aminte?
Era unu Crăciun de la Poduri și unu Zota tot din Poduri. Era rău, ne punea cu fundu pe bancă și cu linia și ne dădea cât credea el, 4-5 linii la fund. Când ne sculam de acolo eram amețiți de bătăi. „Ei, n-ai învățat, nu vrei să înveți?”.
Când ați primit ordinul de încorporare?
Eu n-am știut. A venit un delegat de la Focșani, un subofițer de la artilerie și ne-a luat pe noi, vreo 10 inși, și ne-a dus pe o stradă acolo. Noi eram cu niște încălțăminte rea, ca atunci când te duci recrut, cu niște haine rele, și ne-au dus acolo, și ne-a zis subofițerul ăla: „Stați aicea pe scările astea” într-o sală, dar frig rece, ”Eu mă duc să mă odihnesc în dormitor.” El dacă era de acolo din Focșani, avea dormitorul lui. „La 8 eu merg cu voi și vă repartizez.” Care era de la jandarmi, care de la infanterie, care de la grăniceri. Eram vreo 10 inși. Și ne-a repartizat omu’. A fost regimental astaînBasarabiași a ramasacolomagazia de efecte. Au adusaltehainepentrunoi. Era cotingentul ’40 cu haine cu o grămadă de petice, haine cum veniseei din Basarabia .Când ne-am dusnoi, ne-au datciorapinoi, pantaloninoi, vestoanenoi, manta nouă, bonetănouă.
Cum era instrucția?
Era fruntaș, unu Cârdei, de pe Tutova. Și îi spunea sergentul: „Măi Cârdei să faci control la efecte. Noi făceam ca recruți mișcări, se mai rupeau pe dedesupt hainele, ața era cam subțirică, se rupea. Vedea că se rupeau și zicea: „Da n-ai văzut că sau rupt aici?” rupea mai tare, ca să ai ce drege. Trei luni de zile am făcut la Focșani. Am făcut tragere în picioare, am făcut tragere culcat, ne-a băgat în cazemată, am făcut tragere și în cazemată cu mitraliera. Mitraliera era pusă pe afet. Și trăgeam cu mitraliera cum dădea comandă sergentul: „Vezi că la fântâna din față...” noi aveam o tablă sus, pozată „...mișcă ceva. Trage!” Trăgeam. Avea 250 de cartușe mitraliera, erau pe bandă. Dacă țineai trăgaciul apăsat, toate ieșeau. Trăgeam vreo câteva, vedeam că nu mai mișcă, opream.
De acolo ne-a adus la Onești. „Băieți ne pregătim pe data de cutare, grupa a doua are compania la Onești, grupa a doua se duce la Onești”. Ne-a dat tren de am ajuns de la Focșani la Onești. Când ne-am dat jos din tren, căpitanul se ducea la masă. Nu avea mașină atunci, avea trăsură cu cai. Oprește trăsura: „Ce-i cu voi?”. Îi raportează sergentul:„Domnule căpitan noi suntem dați la Onești la Compania a doua. – Băi băieți, eu mă duc la masă, și mă așteptați acolo la companie.” Noi ne-am dus la companie acolo, a venit căpitanul, ne-a dat om: „Vă duceți la cazemate!”, prin pădure. Care cazemată era gata o și dota și ne punea pe noi și o păzeam. Stăteam deasupra cazematei, la soare, ne mai dădeam pe jos, până făceam trei ore. Venea schimbul. Ne schimba din trei în trei ore. Am stat acolo vreo trei luni. Care erau liberi făceau instrucție. Ieșeam la instrucție, făceam teme de război, cum să ne păzim. După aceea ne-a zis: „Băieți, noi plecăm în garnizoană la Focșani iar.” Aici am mai stat o lună de zile și apoi ne-a repartizat să trecem Nistru, regimentul nostru.
Cum se purtau instructorii cu dumneavoastră?
Se auzea că trebuie să plece în război și se comportau frumos cu noi, că nu știau moartea. Aveam un căpitan, era ungur, îi spunea Bechiș, a mers cu noi până la Odesa de acolo l-au trimis în țară că își făcuse stagiul. Mai era unul Marcoci din Bacău, al unui boier de la Mărgineni.
Când ați plecat pe front?
În 1941 ne-am dus la Tiraspol. Am trecut Nistru. Dincolo de Nistru erau niște cazărmi sovietice. Erau vreo trei încăperi. Ne-au băgat acolo. Pe urmă noi am stat un an de zile în Tiraspol. Noi ajutam frontul, în urma frontului. Ne-au pus să transportăm din Odesa, prizonieri, dați în țară la boieri pentru că nu mai aveau ce să le dea de mâncare. Și prizonierii când s-au predat i-au spus lui Stalin: „Ne dați armătură? pentru că Armata Română, nemți, italieni, francezi...”, pe care îi aveam noi de ajutor „...defilează prin oraș. – Am armătură pentru front. Înfierbântați apă, clocotită, și din bloc, dați pe geam, pe armată.”. Când au văzut ai noștri, se duceau prin blocuri și îi prindeau și îi luau prizonieri. Noi îi aduceam din Odesa, într-un sat mai încoace, și îi băgam într-un grajdi, câte o sută. Și în grajdiul acela ne punea santinelă la uși. Ieșeau și își făceau nevoile, fete, băieți. Greu. Ziceau fetele: „Camarade, ia-mă în căsătorie! – Cum să te iau dacă eu sunt în armată? Ce să fac cu tine?”.Îi transportam în țară câte 10 inși, 5 pe o parte cinci pe cealaltă parte, un gradat înainte cu un soldat, la urma iar un gradat cu un soldat. Și așa îi aduceam pe jos până îi treceam Nistru. Treceam Nistru și îi dădeam la boieri să facă treabă, să le dea de mâncare. Erau bucuroși săracii prizonieri. Pe urmă ne-au adus iar în Tiraspol după ce am terminat cu prizonierii. De acolo ne-au dus dincolo de Odesa, 300 de Km. Făceam cu pușca mitralieră, jos amplasamente. După un timp au trimis rușii trei bărci, când au aflat că bate vântul de la ei la noi, veneau bărcile pe vânt. Ai noștri nu au tras în ele până au venit pe uscat. Au văzut că nu debarcă nimeni, că ele erau goale. Am stat vreo două săptămâni, și a venit o barcă mare, încăpătoare, cu ruși. Nu erau ruși, erau gruzini care ajutau Rusia. Aveau niște nasuri urâte. Îmbrăcați, centura era toată îmrăcată cu grenade ca să le dea pe la noi. Aveau pistoale automate. Când ei s-au debarcat, un caporal basarabean era trăgător la mitralieră. Când a pus mâna pe trăgaci au picat aceia cu nasul în nisip, plini de sânge, săracii.
Eu am fost vreo doi ani bucătar și mă duceam dimineața cu cafea. Era un căpitan acolo unde erau morții aceia. Noi trebuia să ne coborâm acolo la mare pe niște scări. Căpitanul acele ne zicea: „Vedeți băieți pe ăștia? Așa pățim și noi dacă ne ducem la ei. Tot așa pățim și noi.” Și i-a luat de acolo, i-a înmormântat. Zicea căpitanul: „Veniți să-i vedeți!”. Eu ducând cafea dimineața m-am dus și i-am văzut și eu, plini de sânge, toți erau împușcați în cap. Ei când au debarcat, au mers câțiva pași prin nisip, ca și cum ai mege prin zăpadă. Mergând greu, caporalul care era la mitralieră i-a făcut pe toți pulbere. Erau doi moșnegi trimiși tot de acolo cu militarii, care vâsleau barca, care era grea. Zece inși, moșnegii aceia doi, era greutate în barcă și dacă nu bătea vântul trebuia să vâslească ei. Și i-au adus moșnegii. Ăștia cu mitraliera au tras și în barcă și i-au omorât și pe moșnegii ăia nevinovați. Nu aveai unde pune degetul în barcă de cartușe. A tras caporalul ăla toată banda.
Ați căzut prizonier?
Când m-au luat prizonier eram pe căruța bucătăriei. Era o căruță fără coviltir. Am văzut că vin niște tancuri, că rușii au băgat niște tancuri pe drum. Era plin de căruțe cu coviltir. În spate aveau fundătoare.Au murit mulți atunci când ne-am retras noi în căruțe. Rușii ca să doboare armata au băgat tancurile și se suiau pe căruțe și pe cai îi făcea praf. Am căzut prizonier, am stat 2 ani, de aici de la Odesa, ne-a dus în port. Acolo erau pietre. Trăgeam bolovani și îi puneam la cap. Dormeam acolo. Pe urmă a venit ordin și ne-a dus în regiunea Ural. Când ne-au dus pe noi în munții Ural au pregătit vagoane. Tren cu vreo 30 de vagoane că ne-am dus vreo 4000 acolo în regiunea Ural. Ne-au repartizat pe lucrări. Am făcut vreo 20 de zile, era departe. Trenul îl mai dădea pe dreapta, circulau alte trenuri, personal, accelerat, ăsta cu prizonieri îl dădea deoparte și stăteam câte 4-5 ore pe urmă îi dădea drumul când îi dădea linie liberă. De la Odesa ne-au dus în regiunea Ural prizonierii, și ne-au dus la muncă. Ne dădea soia de mâncare. Aveau bucătărie pe vagon. Soia aia era sărată de dădeau în diarie săracii. Niște pâine din orz când o strângeam se făcea aluat, nu prea avea putere, ne dădea oleacă de ciorba, mazăre, fasole.
Când ați revenit acasă?
Cam pe 1 noiembrie 1945. Se terminase octombrie și cam pe întâi-două noiembrie am venit. A venit ordin și ne-au dat drumul acasă prizonierilor. „De unde sunteți? – Din județul Bacău.” Ne-au dat tren până la Bacău. Din Bacău ne-a dat tren până în Comănești, care mergea în Ardeal cu prizonieri. Pe mine m-au adus până în Comănești Mai eram cu un băiat din Asău și unul Manașcu din Lunca Moineștiului. Niște surori de-ale lui au auzit că fratele lor a venit în Comănești. Noi veneam din Comănești către Moinești. Fetele acelea fugeau și ne opreau, dădeau din mână: „N-ați văzut un frate de-al nostru? – A rămas în Comănești.” Au fugit fetele acelea în Comănești și l-au găsit și l-au adus acasă aici pe Lunca.
Am venit acas-, mama m-a văzut că sunt slab, mama avea un pic de vie și îmi mai dădea câte un păhăruț până m-am înfiripat. Pe timpul ăla eu pe acasă o ajutam pe mama.
Când v-ați căsătorit?
M-am căsătorit după ce am venit din prizonierat.
Cum o chema pe soția dumneavoastră?
O chema Frăsina.
Ați avut copii?
Am avut 6 copii. Unul a murit la 8 luni de zile.
Cum a fost viața dumneavoastră după război?
Eu n-am stat aici. Locul ăsta mi l-au dat părinții, mama. Când a venit colectivul, mi-au luat grădina asta. Noroc am avut că nu l-au dat loc de casă. Dacă dădea loc de casă, punea omul casa și nu îl mai puteam scoate. I l-a dat socrului meu. Pe urmă a venit Iliescu de la București prin comune și a zis: „Fiecare care a avut grădină să se ducă să o ocupe.” Eu am venit aici.
Unde ați muncit după terminarea războiului?
După ce am trecut la colectiv, aveam un băiat din sat activa la Zemeș, la o pompă de apă. Când m-a văzut m-a întrebat: „Băi Andrioaei, nu vrei să te angajezi? – Cum? – Uite vii aici unde sunt eu.” Intreprinderea asta a noastră a adus pompe de curent, transformatoare, au făcut gard de 3 metri împrejur, au închis parcul acela, era pază la poartă.
S-au înființat pompieri acolo la poartă. Erau băieți de prin împrejurime care făceau acolo pază. Aveam cu cine mă lua.
Îmi mai rebuiau 7 luni la vechime ca să ies la pensie. A venit un decret de la Ceaușescu apărut în ziar că cine mai are 5 luni, să le facă iar cine are 7 luni să lucreze până la 62 de ani. Am lucrat până la 62 de ani. Pe data de 3 m-am dus la secție acolo aveam un maistru Grigoraș, mi-a zis: Nea’ Andrioaei, dacă ai făcut astea trei zile mai stai până la 1 și noi te pontăm și iei bani de la noi. – Nu mai stau! Mă duc și eu acasă, am atâția ani. 32 de ani. Să fac și eu sărbătorile acasa.”
Am venit acasă, la muncă, mama văduvă, murise tata, așa am petrecut de am ajuns 101 ani. Au murit frați, surori.
Vă mulțumim din suflet pentru timpul acordat! Astăzi am luat parte la o adevărată lecție de istorie. Cu siguranță noi, tinerii din ziua de astăzi am avea foarte multe de învățat de la dumneavoastră. A fost o deosebită onoare să vă ascult povestind. Ne dorim ca și anul viitor să vă găsim sănătos și plin de viață. La mulți ani cu ocazia Zilei Veteranilor de Război!
