Am onoarea să vă salut domnule colonel!
Sunt locotenent Năstasă, ofițer cu relațiile publice la Baza 95 Aeriană ,,Erou căpitan aviator Alexandru Șerbănescu” din Bacău. Astăzi ne-am întâlnit pentru a marca împreună Ziua Veteranilor de Război sărbătorită în fiecare an pe data de 29 aprilie.
Acest interviu face parte din campania organizată la nivelul Ministerului Apărării Naționale intitulată ,,Recuperarea istoriei naționale: Voci de dincolo de veac”.
Pentru început vă adresez rugămintea de a vă prezenta.
Mă numesc Procopie Ion, născut în anul 1919, luna decembrie, ziua 5, în comuna Solonț, județul Bacău. Tata, fost muncitor bisericesc, preot, mama casnică, a decedat când aveam eu vârsta de un an și jumătate și el nu sa mai recăsătorit, fiind preot îl caterisea.
Cum se numeau părinții dumneavoastră?
Vasile și Eugenia
Ați mai avut frați și surori?
Nu. Am fost primul și ultimul.
Pe bunici i-ați prins în viață?
Sigur. Au fost tot preoți.
Cum se numeau?
Pe bunicu îl chema Ion Procopie ca și pe mine și pe bunica Maria Procopie.
Câți ani aveau când au murit?
Bunica la 84 de ani și bunicul la 98 sau 96.
Ce amintiri aveți de la dânșii?
Ei m-au crescut până la vârsta de 7 ani de zile. Tata a fost chemat la episcop și i sa pus în vedere: ,,Ce ai de gând? Să demisionezi din preoție și să te recăsătorești?”. Atunci bunica, care a avut 11 copii, patru au fost preoți, 2 învățătoare și nu mai știu,a mers cu el și i-a spus: ,,Preasfințite eu îmi iau angajamentul să îl cresc până la vârsta de 7 ani. – Și nu e greu pentru mata? – Nu!”. Și atunci m-a crescut bunica până la 7 ani. După 7 ani am mers la școala primară din Solonț unde era tata. Nici n-am știut că tatăl meu îmi era tată, credeam că îmi e frate. Dar îmi dădeam așa seama că prea îngrijea de mine și când venea: ,,Cine vine? – Vasilică – Vasilică cine-i? Fratele tau?”, până când un baiat mi-a tăinuit, eram la școala primară, în clasa întâia, și îî spuneam lui taică-miu Vasilică. Și atunci îmi spune cun coleg: ,,Da ce îi spui tu lu taică-tu Vasilică când el ți-i tata tău. Mama ta îi înmormântată la cimitir sus, iar el îți este tată.”
Ne-ați povestit despre tatăl dumneavoastră că era preot. A luptat în Primul Război Mondial?
A terminat seminarul, și i-a dat pe toți absolvenții la o școală sanitară. A urmat școala sanitară de patru luni de zile și a fost repartizat la un spital militar care era lângă Adjud.
A fost decorat sau rănit?
A fost bombardat spitalul, a fost și el rănit la picior, s-a vindecat, a avut gradul de elev sergent major. Nu îmi aduc aminte dar a fost decorat deoarece a fost împroprietărit cu două hectare de pământ.
A fost luat prizonier?
Nu.
Ce vă spunea despre război?
A fost extraordinar de greu dar nenorocirea nu a fost numai că soldații au murit datorită gloanțelor primite, loviturile primite, în spitale a fost tifosul exantematic.
Pentru tifosul exantematic am făcut de două ori injecție. O dată când am intrat în școala militară și o dată când am plecat pe front, la regimentul la care am fost repartizat și ne-au dat niște reacții extraordinare. Am trecut de 41 și ceva de grade, eram toți leșinați în dormitoare. Zic: ,,Nu mai îmi trebuie”. Când am facut a doua oara: ,, Ce? Trebuie să faci că ești obligat!”
Ce vă povestea tatăl dumneavoastră despre Regele Ferdinand și despre Regina Maria?
Regina Maria a fost mama răniților. A cunoscut-o foarte bine în spitalul de la Coțofănești. Acolo era o clădire foarte mare. Nemții au bombardat că ajunsese la Mărășești, și de la Mărășești aveau tunurile care băteau până la 10-15 km și au bombardat spitalul, deși nu aveau voie să îl bombardeze pentru că era stabilit prin ordin internațional că spitalele purtau crucea roșie deasupra și nu le bombardau. Ei, nemți le-au bombardat.
Vă rugăm să ne povestiți cea mai veche amintire din copilăria dumneavoastră.
Cea mai veche amintire din copilăria mea, eu am fost jucător de fotbal. M-a trosnit odată unu de ma boțit, două luni de zile am stat pe tușă, dar tata n-a știut, habar n-a avut.
La câți ani ați mers la școală?
La 7 ani.
Cine vă era învățător? Vă mai aduceți aminte numele lui?
Învățător l-am avut pe Spiridonescu care era și directorul școlii primare. Școala primară am urmat-o în comuna Solonț Județul Bacău, patru clase primare că așa se făceau pe vremea aceea, după aceea am dat examen la Liceul Negruzzi din Iași. Am intrat la liceul Negruzzi din Iași bursier, l-am urmat până când am terminat și clasa a patra. În clasa a cincea am luat capacitatea că așa se dădea pe vremea aceea, m-am îmbolnăvit de enterocolită și atunci medicul care era curant al lui taică-miu, ma îngrijit extraordinar de mult, că m-am născut din mamă tebecistă. M-am retras de la liceu și am urmat până în 1939 liceul Ferdinand I din Bacău.
Care era materia dumneavoastră preferată?
Sportul.
Vă mai amintiți imnul regal?
Sigur. Era frumos. Trăiască Regele? Cum să nu. ,, Trăiască Regele/În pace și onor/De veșnic iubitor de țară.” Dar cântam și Trăiască patria. Trăiască patria, trăiască Regele.
Dar despre Regii României?
Regele era aceeași promoție cu mine. Mihai al României. A fost la liceu la Bacău, cu 10 elevi aleși din liceele militare. L-am cunoscut personal în 1944 când ne-a făcut sublocotenenți la 10 mai când era Ziua Regelui.
A-ți urmat și studii universitare?
În 1939 am luat bacalaureatul, ziua 20 septembrie, am dat examen și am intrat la facultatea de drept pe care am urmat-o la zi, până în data de 25 noiembrie 1942, când în urma eșecului pe care l-a avut Armata Română și Germană la Stalingrad, a capitulat von Paulus, atunci Antonescu a primit ordin de la Hitler-,,Trupe!”. Nu știu câte, vreo 15 divizii au fost luate de-a noastre. Au fost internați în diferite lagăre soldații separat, ofițerii separat.
A-ți fost la Școala de Ofițeri? Unde ați făcut școala?
Am intrat la facultate până în noiembrie 1942, eram student în anul patru. A venit generalul Coroană. Îl știu că a venit cu niște furieri și ne-au poftit în amfiteatrul Facultății de Drept. Și acolo ne-a spus: „Începând de astăzi, tinerii începând cu vârsta de 18 ani se încorporează”. Și ne-au încorporat la Bacău la Școala Militară numărul 2 de Infanterie. Prima dată am fost încorporat la Școala Militară de la Bacău nr. 2 , A doua oară s-a mai înființat o Școală militară nr. 4 cu sediu la Galați, după aceea Școala militară de la Galați s-a transformat în Școală de subofițeri, iar batalionul care am facut Școala militară la Galați am fost transferați la nr. 1 Ploiești.
Ce armă?
Infanterie.
Cine era comandantul Școlii la vremea respectivă?
La Ploiești a fost Constantinescu. Nu știu, nu l-am văzut niciodată zâmbind măcar.
Cine v-a fost comandant de companie?
Voitinovici la Bacău și la Galați iar când ne-a transferat la Ploiești a fost Rențea.
Cum era instrucția?
Era sever. Groaznic. Făceam o instrucție dublă. Am uitat să vă spun că am avut și comandanți nemți. Noi am avut comandant de companie căpitan sau locotenent și comandant de pluton sublocotenent neamț.
Cum era mâncarea?
Foarte bună. Noi eram sub subzistența nemților. Nu știu, când am fost la trupă nici nu se compara. La Scoala militară dimineața ne dădea cafea, ceai cu șuncă, cu unt, la ora 11 mergeam și ne dădeau macaroane cu brânză, macaroane cu nucă.
Ați avut parte de vizite ale unor oameni celebri?
Cât am făcut la Bacău a fost Antonescu. A ținut un discurs foarte scurt. După aceea cănd ne-a făcut sublocotenenți, pe 10 mai a fost Antonescu și Regele Mihai.
În anul 1940 am avut teribile pierderi teritoriale.
Cel mai nenorocit an, a fost anul 1940. Să vă spun de ce: eram student, trebuia să dau ultimul examen la facultate să trec în anul 3. La 28 iunie la ora 22, Stalin a dat ultimatum ca în termen de 3 zile Armata Română să părăsească Cernăuțiul cu ținutul Herța și Basarabia. Povesteau soldații că în Chișinău evreii aruncau cu apă clocotită în soldații români. Asta spuneau ei. Vă închipuiți, în trei zile?
Când ați primit ordinul de încorporare?
Când ne-am dus la Școala militară nu mai era corpul de gardă format din elevi de anul întâi și când i-am întrebat ce s-a întâmplat au zis: ,,Sunteți așteptați. – De ce? – Anul întâi s-a evacuat la Slănic Prahova iar anul doi la regimente. Și am fost repartizat la Regimentul 38 Infanterie Brăila.
Când ați plecat pe front?
În 1944, luna martie, ziua 15. Regimentul 38 Infanterie o parte era în Crimea. Era împărțit în două contingente, 1945 și 1944. Am fost repartizați o parte la Movila Miresei lângă Brăila și o parte în Dobrogea la Măcin, într-o comună alăturată unde am făcut instrucție cu soldații, sat Greci, Tulcea, era o comună mare, extraordinară, acolo erau carierele de piatră unde am făcut instrucție cu soldații din contingentul cu care am plecat pe front. Prima dată am plecat în Basarabia într-o regiune care se numea Cetatea Albă. Ne-am retras pe 22 august, am trecut Dunărea la Isaccea pe pod de vase. 23 augus ne-a prins într-o comună la 6 sau 7 Km de Măcin unde era strângerea tuturor. Eram atât de obosiți. Ne-au dat niște bătrâni de acolo niște brânză cu smântână, cu mămăliguță caldă, o țin minte. Pe la 11 noaptea, dormeam de rupeam pământul că eram obosit și au venit, trăgeau cu armele: ,,Ce-i domnule? – O anunțat la radio că e pace. – Bine măi pace. Să dea Dumnezeu să fie pace!” Dimineața ne-au strâns la Măcin, Eu cu plutonul, care mai erau din Regimentul 38 , Divizia 10, care Divizia 10 era compusă din 3 regimente: 38 Infanterie, 23 Călărași și 33 Tulcea, dar eram distruși complet.
Unde ați avut primul contact armat cu inamicul?
Primul contact a fost în ziua de 30 la Slobozia. Pe 25 noi am părăsit Măcinul și am plecat pe uscat, pe Dunăre, până la Piua Petrii, iar nemții s-au imbarcat și au plecat și ei.
În ziua de 30 am ajuns la Piua Petrii am trecut Dunărea pe un pod de vase. Pe la vre-o 10-11am reușit să trecem cu toții, am luat masa. Eu aveam un soldat bolnav de dezinterie. Din oră în oră ieșea afară numai cu apă și cu sânge. M-am dus cu el la trenul regimentar. Am luat o căruță și m-am dus în satul Ghimpați unde am găsit un doctor care avea vre-o șaptezeci și ceva de ani evacuat din București. I-a dat niște medicamente, niște ceaiuri și am plecat. Se făcuse ora opt.Începuse seara. Nemții se retrăgeau de la București, vre-o 6 sau 8 mașini, camioane încărcate cu nemți spre Călărași. La Călărași au avut vapoare, și s-au îmbarcat pe vapor. Și pe la 9 seara am primit ordin să-i oprim pe nemți. A fost o luptă acolo până la 4 dimineața. Noi am avut pierdere pe locotenentul Amza. Era comandantul unui pluton de tunuri antitanc. Este în Slobozia un monument pe care scrie: ,,În memoria locotenentului Amza Nicolae cât și veșnică amintire soldaților Regimentului 38 Infanterie care ne-au salvat.”.
Dimineața a apărut un escadron de Cavalerie Rusească. Ne-au spus: ,,Trupa pe dreapta, ofițerii pe stânga. Prizonieri.” Noi am spus că-i pace, dar pacea a semnat-o Stalin pe 12 septembrie. Până atunci a luat prizonieri cât a putut.Cât am stat noi la discuții să predăm armele, să le facem piramizi, a apărut un convoi de vre-o 5-6 mașini cu nemți ce mergeau la Călărași. I-au făcut nemții pulbere. Nemții s-au retras la Călărași, noi am profitat și am mers și am mers și am mers și am ajuns la Gura Ocniței după vre-o 3 zile de mers.
Nemții aveau cel mai puternic cuib de antiaeriană la Pleașa, o localitate deasupra Morenilor. Am dus lupte cu ei și după o zi și ceva nemții s-au retras și au luat-o spre Târgoviște. Chiar la intrarea în Târgoviște era Școala Militară de Ofițeri de Cavalerie. Aștia i-au dezarmat pe nemți.
Ați fost rănit?
În Cehoslovacia. Pe ziua de 25 ianuarie 1945, la piciorul stâng. Am lipsă o bucată de carne, metatarsienele au fost rupte, genunchiul stâng. Au aruncat cu grenadele, ne-au rănit, ne-am adăpostit. La postul de prim ajutor ne-au pansat și de acolo am plecat 17 Km în niște căruțe, niște sănii, ne-au dus la un spital. Când am ajuns la Spitalul 7 să ne debarce, era tras pe linie un tren sanitar românesc. Pe ofițeri ne băga în tren iar trupa îi ducea mai departe în altă parte cu răniți. Când s-au oprit săniile ne-au dat pe mine și pe doi soldași de-ai mei jos. „Aici rămâne numai domnul sublocotenent! – Nu! Să stea și soldații cu mine!” Au stat până dimineață cu mine dar după aceea tot i-au evacuat. Când ne-au coborât din săniile acelea, trase de niște cai „zmei”, dedesubtul nostru am crezut că sunt tot răniți, și am întrebat: ,, Dar pe aiștea trei nu îi dați jos? – Ba da îi dăm jos dar îî înmormântăm. – Ce faceți?” Am mers cu morții două ore și ceva până la spital.
La spital era un colonel Fluierescu, ne-a făcut antitetanus ca să nu ne infectăm, și am stat acolo până s-a terminat războiul. Nu am putut să trecem deoarece calea ferată pe linia principală Budapesta – Praga era praf făcută. Mai eram 40 în spital că restu care au putut au fugit, s-au autoevacuat. Și am rămas 1 ofițer – eu, și încă 3 ofițeri răniți grav, unul fără un picior, unul fără o mână, invalizi.
Am luptat la Budapesta cu Șova. L-am avut la Corpul 7 Armată pe Șova. În ianuarie ’45 a capitulat Ungaria, Horthy a fugit și a rămas Vörös János care a semnat capitularea cu generalul Malinovski care era comandantul trupelor Ucrainiene și cu Șova. Noi am crezut că ne trimite în țară. Când colo ne-a luat Armata întâi. Armata a patra deja ocupase, intrase la Carei cu generalul Avramescu pe 25 octombrie, ultima bucățică de pământ pe care ne-o cuceriseră ungurii în urma Tratatului de la Viena din 30 august 1940 când au luat cele 9 județe ei și două județe de bulgari – Durostor și Caliacra.
Cum au fost luptele din Crimeea din 1941-1942?
Nu am fost. Maiorul Dabija, asta l-am avut noi comandant de batalion. Dabija a reușit cu 16 soldați din regiment, cu 16 cu atâți au mai venit cu un vapor din Sevastopol după ce de vreo trei ori au vrut să iasă cu vaporul și i-au întors rușii înapoi că erau pe mare, au reușit au venit,dar a făcut o greșeală. A venit cu o rusoaică. A fost decorat de nemți cu „Crucea de Fier cu Briliante” și de români cu „Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul” un căpitan la vârsta lui de 28 de ani. La un moment dat l-a depistat că a venit cu rusoaica. Noi eram pe front în Cehoslovacia. Am crezut că a plecat la nemți.
Ce vă amintiți despre bătălia de la Cotul Domnului?
Nu am fost. Cotul Domnului a fost în ’42 când am intrat noi la școlile militare. A fost eșecul generalului Von Paulus. Rolul cel mai mare l-au dus americanii. De ce? Pentru că ei au început războiul cu japonezii pe mare. Japonezii aveau trupele masate la Vladivostok. Atunci s-au retras toate trupele care erau rusești de la Vladivostok i-a adus la Stalingrad. La Stalingrad i-a băgat în luptă pe aia și a capitulat von Paulus.
Ce ne puteți povesti despre diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia Cloșca și Crișan”?
S-au făcut două divizii: „Tudor Vladimirescu” care au luat parte pe front și au venit și au luptat contra trupelor române la nord de Iași pentru că armistițiu l-a semnat Stalin pe 12 septembrie de aia au fost luați o grămada de prizonieri. S-au înscris mulți de la trupe pentru că i-a făcut ofițeri cu gloata. Erau cu patru clase i-au făcut căpitani, pe alții maiori; și „Horia Cloșca și Crișan”
Veneau propagandiști comuniști români să facă ședințe politice cu prizonierii?
Generalu Jugureanu care a făcut și pușcărie din cauză că nu a vrut să se înscrie în Divizia „Tudor Vladimirescu”, a considerat și a spus clar: „Doamnă noi am depus jurământul regelui Mihai, noi cu asta mergem.” Mi-a povestit el că din comisie făceau parte Botnăraș care a fost după aceea un fugar, a fost ofițer în Armata Română cu gradul de locotenent de artilerie la Regimentul 12 Sadagura, Cernăuți. A fugit la ruși el fiind ucrainian. Pe el il cheama Botnarenko. Și au venit el, Ana Pauker, Vasile Luca ca să îi determine pe ofițerii români să treacă la Divizia „Tudor Vladimirescu” la care ei nu au vrut să treacă. Atunci pe Jugăreanu și încă pe vreo trei-patru ofiței i-au judecat acolo pe loc și le-au dat pedeapsă muncă silnică pe viață:„ Poshel na Sibir”
În 1944 s-au dat luprele pentru eliberarea Transilvaniei. Ce puteți să ne povestiți? Ați luptat la Oarba de Mureș?
Cu Oarba de Mureș am venit numai. Numai aia ne mai trebuia. O „Oarba de Mureș” și gata, nu mai aveam pe numeni. Dar la Oarba de Mureș am văzut, știți că Mureșul spre deosebire de Olt - știți că ei sunt frați că izvorăsc din Hășmașu Mare - Mureșul, o apă foarte lină. Două săptămâni numai sânge de trupe românești care a curs. Regimentul 27 Infanterie la care am fost eu încorporat a luat parte la luptele de la Oarba de Mureș.
Când ați revenit în acasă?
După ce s-a încheiat pacea. În ’45.
Când v-ați căsătorit?
În ’47. Am avut un singur băiat rezultat din prima căsătorie, a murit, ara student la facultatea de petrol și gaze, s-a urcat și s-a prăbușit pe munte și e înmormântat la Bacău.
Cum a fost viața dumneavoastră după război?
Tata a fost preot. A fost marginalizat, trecut la chiaburi, trecut la cote, chestii de felul asta, persecutat i-a luat cal, căruță, tot. Când am venit eu în ’45, mai avea o vacă, și vre-o 4-5 oi din câte avea el, că a fost foarte gospodar. Pe mine din magistratură m-a dat afara, m-au înlocuit cu din ăia cu patru clase. Am avut formidabilul noroc că nevasta mea era o foarte bună contabilă. Totuși n-a dat afară, doi ani de zile am lucrat muncitori la slava Domnului, până în ’52. În ’52 a venit SOVROM-ul. La SOVROM aveau nevoie de juriști și aveam o concurență cu evreii. La Bacău șeful Baroului de avocați era evreu.
La SOVROM am lucrat până în ’71-’72 când s-au unificat cele două trusturi petroliere, eram consilier șef. Apoi m-am transferat la Buhuși și am ieșit la pensie în ’85 de la Buhuși.
Ce sfat le dați tinerilor de astăzi?
Să muncească, să nu părăsească țara!
Vă mulțumim din suflet pentru timpul acordat! Astăzi am luat parte la o adevărată lecție de istorie. Cu siguranță noi, tinerii din ziua de astăzi am avea foarte multe de învățat de la dumneavoastră. A fost o deosebită onoare să vă ascult povestind. Ne dorim ca și anul viitor să vă găsim sănătos și plin de viață. La mulți ani cu ocazia Zilei Veteranilor de Război!
Sunt locotenent Năstasă, ofițer cu relațiile publice la Baza 95 Aeriană ,,Erou căpitan aviator Alexandru Șerbănescu” din Bacău. Astăzi ne-am întâlnit pentru a marca împreună Ziua Veteranilor de Război sărbătorită în fiecare an pe data de 29 aprilie.
Acest interviu face parte din campania organizată la nivelul Ministerului Apărării Naționale intitulată ,,Recuperarea istoriei naționale: Voci de dincolo de veac”.
Pentru început vă adresez rugămintea de a vă prezenta.
Mă numesc Procopie Ion, născut în anul 1919, luna decembrie, ziua 5, în comuna Solonț, județul Bacău. Tata, fost muncitor bisericesc, preot, mama casnică, a decedat când aveam eu vârsta de un an și jumătate și el nu sa mai recăsătorit, fiind preot îl caterisea.
Cum se numeau părinții dumneavoastră?
Vasile și Eugenia
Ați mai avut frați și surori?
Nu. Am fost primul și ultimul.
Pe bunici i-ați prins în viață?
Sigur. Au fost tot preoți.
Cum se numeau?
Pe bunicu îl chema Ion Procopie ca și pe mine și pe bunica Maria Procopie.
Câți ani aveau când au murit?
Bunica la 84 de ani și bunicul la 98 sau 96.
Ce amintiri aveți de la dânșii?
Ei m-au crescut până la vârsta de 7 ani de zile. Tata a fost chemat la episcop și i sa pus în vedere: ,,Ce ai de gând? Să demisionezi din preoție și să te recăsătorești?”. Atunci bunica, care a avut 11 copii, patru au fost preoți, 2 învățătoare și nu mai știu,a mers cu el și i-a spus: ,,Preasfințite eu îmi iau angajamentul să îl cresc până la vârsta de 7 ani. – Și nu e greu pentru mata? – Nu!”. Și atunci m-a crescut bunica până la 7 ani. După 7 ani am mers la școala primară din Solonț unde era tata. Nici n-am știut că tatăl meu îmi era tată, credeam că îmi e frate. Dar îmi dădeam așa seama că prea îngrijea de mine și când venea: ,,Cine vine? – Vasilică – Vasilică cine-i? Fratele tau?”, până când un baiat mi-a tăinuit, eram la școala primară, în clasa întâia, și îî spuneam lui taică-miu Vasilică. Și atunci îmi spune cun coleg: ,,Da ce îi spui tu lu taică-tu Vasilică când el ți-i tata tău. Mama ta îi înmormântată la cimitir sus, iar el îți este tată.”
Ne-ați povestit despre tatăl dumneavoastră că era preot. A luptat în Primul Război Mondial?
A terminat seminarul, și i-a dat pe toți absolvenții la o școală sanitară. A urmat școala sanitară de patru luni de zile și a fost repartizat la un spital militar care era lângă Adjud.
A fost decorat sau rănit?
A fost bombardat spitalul, a fost și el rănit la picior, s-a vindecat, a avut gradul de elev sergent major. Nu îmi aduc aminte dar a fost decorat deoarece a fost împroprietărit cu două hectare de pământ.
A fost luat prizonier?
Nu.
Ce vă spunea despre război?
A fost extraordinar de greu dar nenorocirea nu a fost numai că soldații au murit datorită gloanțelor primite, loviturile primite, în spitale a fost tifosul exantematic.
Pentru tifosul exantematic am făcut de două ori injecție. O dată când am intrat în școala militară și o dată când am plecat pe front, la regimentul la care am fost repartizat și ne-au dat niște reacții extraordinare. Am trecut de 41 și ceva de grade, eram toți leșinați în dormitoare. Zic: ,,Nu mai îmi trebuie”. Când am facut a doua oara: ,, Ce? Trebuie să faci că ești obligat!”
Ce vă povestea tatăl dumneavoastră despre Regele Ferdinand și despre Regina Maria?
Regina Maria a fost mama răniților. A cunoscut-o foarte bine în spitalul de la Coțofănești. Acolo era o clădire foarte mare. Nemții au bombardat că ajunsese la Mărășești, și de la Mărășești aveau tunurile care băteau până la 10-15 km și au bombardat spitalul, deși nu aveau voie să îl bombardeze pentru că era stabilit prin ordin internațional că spitalele purtau crucea roșie deasupra și nu le bombardau. Ei, nemți le-au bombardat.
Vă rugăm să ne povestiți cea mai veche amintire din copilăria dumneavoastră.
Cea mai veche amintire din copilăria mea, eu am fost jucător de fotbal. M-a trosnit odată unu de ma boțit, două luni de zile am stat pe tușă, dar tata n-a știut, habar n-a avut.
La câți ani ați mers la școală?
La 7 ani.
Cine vă era învățător? Vă mai aduceți aminte numele lui?
Învățător l-am avut pe Spiridonescu care era și directorul școlii primare. Școala primară am urmat-o în comuna Solonț Județul Bacău, patru clase primare că așa se făceau pe vremea aceea, după aceea am dat examen la Liceul Negruzzi din Iași. Am intrat la liceul Negruzzi din Iași bursier, l-am urmat până când am terminat și clasa a patra. În clasa a cincea am luat capacitatea că așa se dădea pe vremea aceea, m-am îmbolnăvit de enterocolită și atunci medicul care era curant al lui taică-miu, ma îngrijit extraordinar de mult, că m-am născut din mamă tebecistă. M-am retras de la liceu și am urmat până în 1939 liceul Ferdinand I din Bacău.
Care era materia dumneavoastră preferată?
Sportul.
Vă mai amintiți imnul regal?
Sigur. Era frumos. Trăiască Regele? Cum să nu. ,, Trăiască Regele/În pace și onor/De veșnic iubitor de țară.” Dar cântam și Trăiască patria. Trăiască patria, trăiască Regele.
Dar despre Regii României?
Regele era aceeași promoție cu mine. Mihai al României. A fost la liceu la Bacău, cu 10 elevi aleși din liceele militare. L-am cunoscut personal în 1944 când ne-a făcut sublocotenenți la 10 mai când era Ziua Regelui.
A-ți urmat și studii universitare?
În 1939 am luat bacalaureatul, ziua 20 septembrie, am dat examen și am intrat la facultatea de drept pe care am urmat-o la zi, până în data de 25 noiembrie 1942, când în urma eșecului pe care l-a avut Armata Română și Germană la Stalingrad, a capitulat von Paulus, atunci Antonescu a primit ordin de la Hitler-,,Trupe!”. Nu știu câte, vreo 15 divizii au fost luate de-a noastre. Au fost internați în diferite lagăre soldații separat, ofițerii separat.
A-ți fost la Școala de Ofițeri? Unde ați făcut școala?
Am intrat la facultate până în noiembrie 1942, eram student în anul patru. A venit generalul Coroană. Îl știu că a venit cu niște furieri și ne-au poftit în amfiteatrul Facultății de Drept. Și acolo ne-a spus: „Începând de astăzi, tinerii începând cu vârsta de 18 ani se încorporează”. Și ne-au încorporat la Bacău la Școala Militară numărul 2 de Infanterie. Prima dată am fost încorporat la Școala Militară de la Bacău nr. 2 , A doua oară s-a mai înființat o Școală militară nr. 4 cu sediu la Galați, după aceea Școala militară de la Galați s-a transformat în Școală de subofițeri, iar batalionul care am facut Școala militară la Galați am fost transferați la nr. 1 Ploiești.
Ce armă?
Infanterie.
Cine era comandantul Școlii la vremea respectivă?
La Ploiești a fost Constantinescu. Nu știu, nu l-am văzut niciodată zâmbind măcar.
Cine v-a fost comandant de companie?
Voitinovici la Bacău și la Galați iar când ne-a transferat la Ploiești a fost Rențea.
Cum era instrucția?
Era sever. Groaznic. Făceam o instrucție dublă. Am uitat să vă spun că am avut și comandanți nemți. Noi am avut comandant de companie căpitan sau locotenent și comandant de pluton sublocotenent neamț.
Cum era mâncarea?
Foarte bună. Noi eram sub subzistența nemților. Nu știu, când am fost la trupă nici nu se compara. La Scoala militară dimineața ne dădea cafea, ceai cu șuncă, cu unt, la ora 11 mergeam și ne dădeau macaroane cu brânză, macaroane cu nucă.
Ați avut parte de vizite ale unor oameni celebri?
Cât am făcut la Bacău a fost Antonescu. A ținut un discurs foarte scurt. După aceea cănd ne-a făcut sublocotenenți, pe 10 mai a fost Antonescu și Regele Mihai.
În anul 1940 am avut teribile pierderi teritoriale.
Cel mai nenorocit an, a fost anul 1940. Să vă spun de ce: eram student, trebuia să dau ultimul examen la facultate să trec în anul 3. La 28 iunie la ora 22, Stalin a dat ultimatum ca în termen de 3 zile Armata Română să părăsească Cernăuțiul cu ținutul Herța și Basarabia. Povesteau soldații că în Chișinău evreii aruncau cu apă clocotită în soldații români. Asta spuneau ei. Vă închipuiți, în trei zile?
Când ați primit ordinul de încorporare?
Când ne-am dus la Școala militară nu mai era corpul de gardă format din elevi de anul întâi și când i-am întrebat ce s-a întâmplat au zis: ,,Sunteți așteptați. – De ce? – Anul întâi s-a evacuat la Slănic Prahova iar anul doi la regimente. Și am fost repartizat la Regimentul 38 Infanterie Brăila.
Când ați plecat pe front?
În 1944, luna martie, ziua 15. Regimentul 38 Infanterie o parte era în Crimea. Era împărțit în două contingente, 1945 și 1944. Am fost repartizați o parte la Movila Miresei lângă Brăila și o parte în Dobrogea la Măcin, într-o comună alăturată unde am făcut instrucție cu soldații, sat Greci, Tulcea, era o comună mare, extraordinară, acolo erau carierele de piatră unde am făcut instrucție cu soldații din contingentul cu care am plecat pe front. Prima dată am plecat în Basarabia într-o regiune care se numea Cetatea Albă. Ne-am retras pe 22 august, am trecut Dunărea la Isaccea pe pod de vase. 23 augus ne-a prins într-o comună la 6 sau 7 Km de Măcin unde era strângerea tuturor. Eram atât de obosiți. Ne-au dat niște bătrâni de acolo niște brânză cu smântână, cu mămăliguță caldă, o țin minte. Pe la 11 noaptea, dormeam de rupeam pământul că eram obosit și au venit, trăgeau cu armele: ,,Ce-i domnule? – O anunțat la radio că e pace. – Bine măi pace. Să dea Dumnezeu să fie pace!” Dimineața ne-au strâns la Măcin, Eu cu plutonul, care mai erau din Regimentul 38 , Divizia 10, care Divizia 10 era compusă din 3 regimente: 38 Infanterie, 23 Călărași și 33 Tulcea, dar eram distruși complet.
Unde ați avut primul contact armat cu inamicul?
Primul contact a fost în ziua de 30 la Slobozia. Pe 25 noi am părăsit Măcinul și am plecat pe uscat, pe Dunăre, până la Piua Petrii, iar nemții s-au imbarcat și au plecat și ei.
În ziua de 30 am ajuns la Piua Petrii am trecut Dunărea pe un pod de vase. Pe la vre-o 10-11am reușit să trecem cu toții, am luat masa. Eu aveam un soldat bolnav de dezinterie. Din oră în oră ieșea afară numai cu apă și cu sânge. M-am dus cu el la trenul regimentar. Am luat o căruță și m-am dus în satul Ghimpați unde am găsit un doctor care avea vre-o șaptezeci și ceva de ani evacuat din București. I-a dat niște medicamente, niște ceaiuri și am plecat. Se făcuse ora opt.Începuse seara. Nemții se retrăgeau de la București, vre-o 6 sau 8 mașini, camioane încărcate cu nemți spre Călărași. La Călărași au avut vapoare, și s-au îmbarcat pe vapor. Și pe la 9 seara am primit ordin să-i oprim pe nemți. A fost o luptă acolo până la 4 dimineața. Noi am avut pierdere pe locotenentul Amza. Era comandantul unui pluton de tunuri antitanc. Este în Slobozia un monument pe care scrie: ,,În memoria locotenentului Amza Nicolae cât și veșnică amintire soldaților Regimentului 38 Infanterie care ne-au salvat.”.
Dimineața a apărut un escadron de Cavalerie Rusească. Ne-au spus: ,,Trupa pe dreapta, ofițerii pe stânga. Prizonieri.” Noi am spus că-i pace, dar pacea a semnat-o Stalin pe 12 septembrie. Până atunci a luat prizonieri cât a putut.Cât am stat noi la discuții să predăm armele, să le facem piramizi, a apărut un convoi de vre-o 5-6 mașini cu nemți ce mergeau la Călărași. I-au făcut nemții pulbere. Nemții s-au retras la Călărași, noi am profitat și am mers și am mers și am mers și am ajuns la Gura Ocniței după vre-o 3 zile de mers.
Nemții aveau cel mai puternic cuib de antiaeriană la Pleașa, o localitate deasupra Morenilor. Am dus lupte cu ei și după o zi și ceva nemții s-au retras și au luat-o spre Târgoviște. Chiar la intrarea în Târgoviște era Școala Militară de Ofițeri de Cavalerie. Aștia i-au dezarmat pe nemți.
Ați fost rănit?
În Cehoslovacia. Pe ziua de 25 ianuarie 1945, la piciorul stâng. Am lipsă o bucată de carne, metatarsienele au fost rupte, genunchiul stâng. Au aruncat cu grenadele, ne-au rănit, ne-am adăpostit. La postul de prim ajutor ne-au pansat și de acolo am plecat 17 Km în niște căruțe, niște sănii, ne-au dus la un spital. Când am ajuns la Spitalul 7 să ne debarce, era tras pe linie un tren sanitar românesc. Pe ofițeri ne băga în tren iar trupa îi ducea mai departe în altă parte cu răniți. Când s-au oprit săniile ne-au dat pe mine și pe doi soldași de-ai mei jos. „Aici rămâne numai domnul sublocotenent! – Nu! Să stea și soldații cu mine!” Au stat până dimineață cu mine dar după aceea tot i-au evacuat. Când ne-au coborât din săniile acelea, trase de niște cai „zmei”, dedesubtul nostru am crezut că sunt tot răniți, și am întrebat: ,, Dar pe aiștea trei nu îi dați jos? – Ba da îi dăm jos dar îî înmormântăm. – Ce faceți?” Am mers cu morții două ore și ceva până la spital.
La spital era un colonel Fluierescu, ne-a făcut antitetanus ca să nu ne infectăm, și am stat acolo până s-a terminat războiul. Nu am putut să trecem deoarece calea ferată pe linia principală Budapesta – Praga era praf făcută. Mai eram 40 în spital că restu care au putut au fugit, s-au autoevacuat. Și am rămas 1 ofițer – eu, și încă 3 ofițeri răniți grav, unul fără un picior, unul fără o mână, invalizi.
Am luptat la Budapesta cu Șova. L-am avut la Corpul 7 Armată pe Șova. În ianuarie ’45 a capitulat Ungaria, Horthy a fugit și a rămas Vörös János care a semnat capitularea cu generalul Malinovski care era comandantul trupelor Ucrainiene și cu Șova. Noi am crezut că ne trimite în țară. Când colo ne-a luat Armata întâi. Armata a patra deja ocupase, intrase la Carei cu generalul Avramescu pe 25 octombrie, ultima bucățică de pământ pe care ne-o cuceriseră ungurii în urma Tratatului de la Viena din 30 august 1940 când au luat cele 9 județe ei și două județe de bulgari – Durostor și Caliacra.
Cum au fost luptele din Crimeea din 1941-1942?
Nu am fost. Maiorul Dabija, asta l-am avut noi comandant de batalion. Dabija a reușit cu 16 soldați din regiment, cu 16 cu atâți au mai venit cu un vapor din Sevastopol după ce de vreo trei ori au vrut să iasă cu vaporul și i-au întors rușii înapoi că erau pe mare, au reușit au venit,dar a făcut o greșeală. A venit cu o rusoaică. A fost decorat de nemți cu „Crucea de Fier cu Briliante” și de români cu „Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul” un căpitan la vârsta lui de 28 de ani. La un moment dat l-a depistat că a venit cu rusoaica. Noi eram pe front în Cehoslovacia. Am crezut că a plecat la nemți.
Ce vă amintiți despre bătălia de la Cotul Domnului?
Nu am fost. Cotul Domnului a fost în ’42 când am intrat noi la școlile militare. A fost eșecul generalului Von Paulus. Rolul cel mai mare l-au dus americanii. De ce? Pentru că ei au început războiul cu japonezii pe mare. Japonezii aveau trupele masate la Vladivostok. Atunci s-au retras toate trupele care erau rusești de la Vladivostok i-a adus la Stalingrad. La Stalingrad i-a băgat în luptă pe aia și a capitulat von Paulus.
Ce ne puteți povesti despre diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia Cloșca și Crișan”?
S-au făcut două divizii: „Tudor Vladimirescu” care au luat parte pe front și au venit și au luptat contra trupelor române la nord de Iași pentru că armistițiu l-a semnat Stalin pe 12 septembrie de aia au fost luați o grămada de prizonieri. S-au înscris mulți de la trupe pentru că i-a făcut ofițeri cu gloata. Erau cu patru clase i-au făcut căpitani, pe alții maiori; și „Horia Cloșca și Crișan”
Veneau propagandiști comuniști români să facă ședințe politice cu prizonierii?
Generalu Jugureanu care a făcut și pușcărie din cauză că nu a vrut să se înscrie în Divizia „Tudor Vladimirescu”, a considerat și a spus clar: „Doamnă noi am depus jurământul regelui Mihai, noi cu asta mergem.” Mi-a povestit el că din comisie făceau parte Botnăraș care a fost după aceea un fugar, a fost ofițer în Armata Română cu gradul de locotenent de artilerie la Regimentul 12 Sadagura, Cernăuți. A fugit la ruși el fiind ucrainian. Pe el il cheama Botnarenko. Și au venit el, Ana Pauker, Vasile Luca ca să îi determine pe ofițerii români să treacă la Divizia „Tudor Vladimirescu” la care ei nu au vrut să treacă. Atunci pe Jugăreanu și încă pe vreo trei-patru ofiței i-au judecat acolo pe loc și le-au dat pedeapsă muncă silnică pe viață:„ Poshel na Sibir”
În 1944 s-au dat luprele pentru eliberarea Transilvaniei. Ce puteți să ne povestiți? Ați luptat la Oarba de Mureș?
Cu Oarba de Mureș am venit numai. Numai aia ne mai trebuia. O „Oarba de Mureș” și gata, nu mai aveam pe numeni. Dar la Oarba de Mureș am văzut, știți că Mureșul spre deosebire de Olt - știți că ei sunt frați că izvorăsc din Hășmașu Mare - Mureșul, o apă foarte lină. Două săptămâni numai sânge de trupe românești care a curs. Regimentul 27 Infanterie la care am fost eu încorporat a luat parte la luptele de la Oarba de Mureș.
Când ați revenit în acasă?
După ce s-a încheiat pacea. În ’45.
Când v-ați căsătorit?
În ’47. Am avut un singur băiat rezultat din prima căsătorie, a murit, ara student la facultatea de petrol și gaze, s-a urcat și s-a prăbușit pe munte și e înmormântat la Bacău.
Cum a fost viața dumneavoastră după război?
Tata a fost preot. A fost marginalizat, trecut la chiaburi, trecut la cote, chestii de felul asta, persecutat i-a luat cal, căruță, tot. Când am venit eu în ’45, mai avea o vacă, și vre-o 4-5 oi din câte avea el, că a fost foarte gospodar. Pe mine din magistratură m-a dat afara, m-au înlocuit cu din ăia cu patru clase. Am avut formidabilul noroc că nevasta mea era o foarte bună contabilă. Totuși n-a dat afară, doi ani de zile am lucrat muncitori la slava Domnului, până în ’52. În ’52 a venit SOVROM-ul. La SOVROM aveau nevoie de juriști și aveam o concurență cu evreii. La Bacău șeful Baroului de avocați era evreu.
La SOVROM am lucrat până în ’71-’72 când s-au unificat cele două trusturi petroliere, eram consilier șef. Apoi m-am transferat la Buhuși și am ieșit la pensie în ’85 de la Buhuși.
Ce sfat le dați tinerilor de astăzi?
Să muncească, să nu părăsească țara!
Vă mulțumim din suflet pentru timpul acordat! Astăzi am luat parte la o adevărată lecție de istorie. Cu siguranță noi, tinerii din ziua de astăzi am avea foarte multe de învățat de la dumneavoastră. A fost o deosebită onoare să vă ascult povestind. Ne dorim ca și anul viitor să vă găsim sănătos și plin de viață. La mulți ani cu ocazia Zilei Veteranilor de Război!