"Eu provin dintr-o regiune fostă graniță între Imperiul Austro-Ungar, imperiul Habsburgic, ulterior pentru o scurtă perioadă Imperiul Austro-Ungar, cu granița Moldovei ca regiune geografică și istorică, adică în comuna Bicazu Ardelean, comună de graniță, comună de români, dintr- un sat care se numește Telec, pe o vale, pentru că în zona de munte așezarea satelor nu este compactă, este ca mărgelele pe ață, așa pe marginea apei, pe lângă drum pentru că în dreapta și în stânga sunt versanții munților, pădure, locuri de fâneață, deci nu era loc. Deci o zonă frumoasă, acolo am început eu viața, acolo mi-am început să zic așa deschiderea către lume, către viață.
Școala pe care am început-o îmi aduc aminte când aveam șapte ani m-a dus maică-mea la școală, că ea era acasă, cu năframă ca o batistă așa mai mare, că ăsta era termenul la țară, cu monede ca să îmi plătească taxa la școală. Și am primit de la școală o tăbliță de ardezie și cu un burete, pe o parte era cu linii și pe o parte era cu pătrățele. Astea sunt primele noțiuni ale mele de școală. După care a venit anul 1940.
În anul 1940 mă pregăteam să încep școala în septembrie, anul 1940 a venit cu evenimente care au perturbat lumea. Adică s-a cedat zona comunei noastre către Austro - Ungaria, Ardealul de Nord. Nașul meu care m-a botezat, că așa era obiceiul locului la țară, locuia cu o casă lângă noi. El era pădurar. Fiind pădurar avea în administrare parchete de pădure care erau situate nu atât lângă noi, noi eram la marginea parchetelor. Parchetele se extindeau până către Gheorgheni peste zona de munți către secuime. Și atunci se avea grijă de păduri, nu ca astăzi. Pădurarul trebuia să țină cont dacă venea brigadierul de la Ocolul Silvic și găsea o cioată, că nu aveau atunci escavatoare și drujbe să taie la rădăcină să acopere, rămâneau cioatele și era pedepsit. Și pentru că atunci transportul era greoi, era cu carul cu boi, se trecea cu el, nu puteau să facă ca acum repede și mecanizat să dispară urmele. Atunci trebuia să dureze trei – patru ore, o zi. Se ducea o zi până în pădure sau o jumătate de zi și mai dura o zi până îl tăia, și-l punea și până venea, toată lumea vedea și se știa. Ei, la venirea administrației maghiare, nașul meu care era pădurar și răspundea de aceste locuri, sigur, a avut grijă de gospodărirea acestor locuri, atât pentru funcția lui cât și ca gest patriotic pentru că, fiind bogăție națională avea în sarcină să o păzească, să o gestioneze. Sigur nu i-a lăsat să... și oamenii ca și acum încercau să facă abuzuri, și acum, pentru că erau majoritari, secuii în zona unde erau fraude de lemne, când au venit autoritățile maghiare, că au preluat gestiunea că nu a fost ca pe cale de război deci afost o cedare de teritorii cu documente. Și pentru că ei se bucurau, chefuiau, după ce a predat la primăria unde era Ocolul Silvic respectiv în comuna Tulghes, comuna care era peste deal de noi, comuna noastra fiind chiar lângă graniță, avea posturi de grăniceri și trecere către România nu avea, avea numai unitate de grăniceri. Administrația silvică era la altă comună care avea mai multe hectare de pădure. Și atunci după ce a predat, aceștia s-au răzbunat pe el, au zis că le-a făcut greutăți, i-a pedepsit, i-a amendat, mă rog cum erau vremurile atunci și l-au fugărit, el s-a dus în primărie înapoi să se apere, au intrat acolo, autoritățile maghiare au asistat la această busculadă și n-au intervenit, dimpotrivă le-au dat girul că pot să facă ce vor, l-au înjunghiat și l-au aruncat de la etaj și l-au omorât. Noi în sat când s-a auzit, sigur am fost speriați, am trecut apa, dealul și am trecut în România. Eu nu eram conștient de evenimente cât era valul, aveam 10-11 ani. Și de acolo ne-am dus la Piatra Nemț, pe urmă geopolitica, bolovanul ăsta sau bulgărele ăsta s-a rostogolit, s-a mărit ca bulgărele de zăpadă, au venit concentrările, a venit pe urmă războiul și așa mai departe.
Pe mine m-au luat autoritățile când m-am prezentat și m-au băgat în internat, în căminul Școlii de Arte și Meserii din Piatra Neamț. Acolo, ceilalți copii erau din județul Neamț pentru că fiecare unitate administrativă avea regulile ei. Și acei copii erau acolo dar ei plăteau, eu n-am plătit nimic pentru că eram refugiat. Eu am ales tehnica, îmi plăcea tehnica și am aplicat către meserie. Primele lecții de la Școala de Arte și Meserii erau de adaptare, începând cu tâmplărie, croitorie, cizmărie, pielărie, comerț și pe urmă fiecare își alegea ce i se potrivea mănușa cea mai bună, deci oarecum prima dată era trecerea de cunoaștere, adaptarea și pe urmă fiecare unde era loc. Eu am ales domeniul ăsta tehnic, mi-au plăcut mașinile.
Dar pentru că au început concentrările, tatăl meu care era tată vitreg a avut ordin de chemare pe livretul militar pentru că el făcuse armata la Bacău. Fiecare ordin avea o stea, două stele, sau o linie, două linii, trei linii albastre, roșii în funcție de prioritate, ordinea care se vor chema la ordin. Și s-a dat vestea - cei care au livret, s-a dus la unitate și dus a fost. S-a dus cu frontul până la Stalingrad, a venit înapoi până în 1944 și prin Basarabia a rămas dispărut. Nu se știe, nu s-a găsit nici corpul, nici prizonier, nici acasă, nici în lume și deci a rămas dispărut.
Pe urmă eu fiind în cămin, către sfârșitul lunii aprilie, a concentrat personalul instructor de la Școala de Arte și Meserii. Copii de la școală i-au trimis în județ acasă, la părinți. Eu și mai era încă un băiat dintr-o comună tot așa fiind refugiat și o fată pe care au trimis-o la un liceu de fete, la Școala Normală de Fete din Piatra Neamț că erau două școli, Școala Normală de Fete și Școala Normală de Băieți, acolo unde se creau adevărații dascăli, învățători care aveau o chemare pentru această profesie nu ca astăzi din păcate când fiecare caută un loc de refugiu ca să aibă ceva. Asta poate că nu e judecata mea cea mai bună dar asta e părerea mea personală.
Și, fiind așa în situația aceasta, statul nu avea altă formă decât regimentul din localitate, Regimentul 15 Dorobanți din oraș era informat, ei deja primeau concentrați, pregăteau, făceau efective, ne-a luat și pe noi pentru că ei aveau deja un grup de copii care erau asimilați, încadrați fiind copii de trupă și își desfășurau viața de la 5 la 9 seara în cazarmă după regulile de cazarmă, bineînțeles la muzică, la meserii. Eu mi-am păstrat treaba asta cu meseria și cu ocazia asta am rămas în regiment.
A venit 21 iunie 1941 și în regiment se aude (Regimentul 15 Dorobanți avea două batalioane, un batalion era în cadrul regimentului unde avea baza în Piatra Neamț iar al doilea batalion avea dispunerea la Fălticeni în județul Iași. Acolo în regimentul 15 Dorobanți l-am cunoscut personal pe maiorul, comandant de batalion Rășcăescu care a ajuns ulterior erou în 1944 în timpul evacuării din Crimeea. Că nu și-a pierdut oamenii i-a dus și a reușit să aducă înapoi tot efectivul. A fost decorat cu ordin înalt. Dar înainte de a-l cunoaște pe el l-am cunoscut pe comandantul regimentului care era un ofițer încă în uniforma veche cu epoleți cu treflă, pentru că era cu sabie, lt. col., se chema col Goilav. Era un om înalt, cu față brunetă, așa mai mult ca de grec. Mergea, trecea, iar noi eram toată lumea, regimentul, companiile, erau pe platou în formație. Comandantul venea mai târziu cu trăsura din oraș că era o distanță de 4 km până la cazarmă și primea onorul la gardă acolo, trecea în revistă, nu stătea de vorbă cu nimeni, trecea în pas așa prin spatele ofițerilor de seviciu și atât. Iar restul unitățile își făceau treaba. Comandantul de batalion își vedea de treabă iar noi am fost încadrați ca și copii de trupă la compania depozit, compania de logistică de fapt că asta avea de toate, depozit de echipament, depozit de încălțăminte, depozit de alimente, era toată logistica unității și pentru batalionul de la Fălticeni pentru că unitatea nu era independentă, era independentă dar depindea de unitatea de bază).
Și în 21 iunie auzim în unitate că vine trenul blindat și trebuie să se formeze o unitate de gardă să o trimită la gara nouă că noi eram în afara orașului cu regimentul, unde era gara veche, așa undeva către Roznov. Și noi curioși atunci, pentru că, noi copii de trupă eram foarte mobili , noi nu eram ca cei care erau la instrucție, noi eram mâna de lucru la tot ce trebuia în unitate, adică nu aveau oameni să ia. Erau oameni pe care îi încorporau, pe care îi concentrau, care erau concentrați la revizuirea instrucției, recruții la instruire, pregătirea pentru batalioanele de marș și direcția către front. Și noi, repede și noi, când a plecat plutonul către gara nouă ne-am dus și noi câțiva din ăștia care eram mai liberi. Ăia de la muzică care erau copii de trupă la muzică ăia nu puteau pleca, ăia stăteau că mai făceau și formația care trebuia să fie acolo. Și acolo am văzut trenul „Patria”, așa se numea trenul blindat, o locomotivă cu niște blindaje laterale, avea două-trei vagoane, unul era vagon restaurant, avea două vagoane dormitor și două vagoane cu platformă joasă, neacoperite pe care erau două mitraliere ZB antiaeriene, mitraliere cu două țevi. Și întâmplarea de ce spun asta, pentru că întâmplarea, comandantul unei mitraliere a fost un veteran pe care l-am cunoscut, pe nume Cenan Alexandru care locuia aici în oraș. El a fost comandant de mitralieră. Iar pentru militarii care erau aveau un vagon și hrană rece. Și a venit în 21, a stat și atunci de-abia a doua zi noi am aflat că acolo în el a venit generalul Antonescu cu Statul Major și de acolo din trenul blindat a dat ordinul: „Militari, vă ordon, treceți Prutul!”
În timpul ăsta, se formau... după asta înainte de 21 a venit o grupă de militari nemți instructori în regiment pentru instruirea sau completarea instruirii militarilor români care nu se știa încă, nu era pornită acțiunea, nu venise ordin. După 22 iunie au venit unități germane care făceau o escală de recuperare, de odihnă, motorizate, 200-300 de mijloace tehnice, au intrat în cazarmă, noi care rămăsesem partea sedentară cum se spunea atunci asiguram garda exterioară iar ei își făceau treaba. După care își verificau, își făceau semne pe mașini pentru recunoaștere pentru că aveau pentru indicative tot felul de semne, puneau săgeți pe direcția pe care trebuiau să meargă și plecau și veneau alții și tot așa. Treaba s-a dezvoltat, noi în unitate făceam serviciile în depozitul unității la companie, la haine, la încălțăminte, peste tot, la atelierul de croitorie, la tâmplărie, la cizmărie, dar cel mai mult ne folosea comandantul companiei, căpitanul Vicovan. Era un om care gospodărea toată logistica regimentului și pe noi ne folosea la hangarele cu haine, cu bocanci, cu lenjerie, echipament, cămăși, izmene vorbind așa în termeni militari cum se vorbea românește. Și trebuiau aranjate, trebuiau schimbate, trebuiau scoase, date la alții. Noi ne urcam pe rafturi, dădeam jos, făceam toate muncile astea. Sigur la grădina ajutătoare că aveam și o grădină ajutătoare lângă poligonul de instrucție.
Între timp căpitanul comandant a avut ceva treburi când frontul era trecut de Don, în anul 1942 a trebuit să meargă la Odessa. Eu l-am însoțit. M-au luat pe mine ca ajutor că avea o mașină mică Skoda așa decapotabilă și am trecut prin Basarabia, pe la Cetatea Albă, Tiraspol și am ajuns la Odessa. În timp ce comandantul își făcea treaba eu am păzit mașina. Mi-a rămas imaginea Portului Odessa. De sus semăna cu un amfiteatru. După ce se întâmplase dezastrul din Odessa când s-a dus armata acolo, s-a instalat într-o clădire comanda armatei și clădirea a fost minată și comandanții n-au ținut cont de informațiile primite și nu s-au gândit că merg pe o zonă minată și rezultatele au fost catastrofale cu pierderi incalculabile.
În 1944, în februarie frontul s-a stabilizat la Chișinău în zona Podu Iloaiei, Târgu Frumos, deci pe linia de fortificații care pleacă de la Galați. Și, regimentul care a scăpat la retragere din plecarea din 1941 și cu completările cu batalioanele de marș care s-au tot dus și li s-a fixat zona de apărat și consolidat între comuna Miroslăvești din județul Iași și satul Soci. Și noi am primit ordin să pregătim și să ducem alimente, să ducem ceea ce mai trebuia acolo pentru unitate, pentru partea operativă. În regiment n-aveam mijloace de transport, doar cai, un autobuz pentru transportul cadrelor, autobuz cumpărat de ofițeri din banii lor înainte de război pentru că era cu număr civil și îi aducea din oraș și, sigur, foloseau șoferi din rândul militarilor care erau, pentru că în anii 40 era un lucru mare să fie cineva să conducă o mașină, erau puțini la noi la români. Și, mașina asta care era folosită pentru aducerea cadrelor din oraș pe timp de pace... autobuzul a funcționat, pe mine m-au luat ca ajutor șoferii care erau concentrați până să plece deoarece veneau, stăteau câte 3 săptămâni, o lună și îi trimiteau pe front, nu puteau să-i țină acolo. Eu știam toate regulile. Și atunci îi aduceam dimineața, îi duceam la prânz, veneam în cazarmă și neavând alt mijloc au spus luați mașina asta și am încărcat-o și am plecat în județul Iași.
Am ajuns către seară, ne-am oprit la distanță, am așteptat să se însereze, a venit delegat, ne-a preluat să ne ducă în zona de linia a treia la trenul regimentar cum se numea atunci nu în linia I. Dar rușii auzind, că era seară și era liniște, au început să arunce cu branduri. La întâmplare, dar era destul. Ne-am dus noi , așa, am ajuns cumva. Necazul nu a fost ăsta că nu au rănit pe nimeni că și ai noștri erau opriți acolo. Frontul la Nord circula mai mult prin partea Poloniei, pe partea cealaltă. Dar, a trebuit să vină delegație de la fiecare unitate să preia pentru că acolo nu era depozit. Trebuia să își ia fiecare direct să nu aștepte intermediari. Pe la ora două noaptea a început dintr-o dată un viscol și o vreme rea. Era sfârșit de martie, cred că decada a treia a lunii martie, așa era și, a venit un viscol și-o zăpadă și un frig. Noi când am plecat din unitate trecuse jumătatea lunii martie, era călduț, noi aveam haine slabe, subțiri, rupte. Sunt lucruri pe care cine nu le-a trăit, nu le-a văzut, nu și le poate închipui. A venit viscolul ăsta, cumva, cumva am stat o zi și o noapte imobilizați. După o zi și o noapte am plecat de acolo, pe drum am întâlnit locuri cu viscoleală, concentratul care era șofer se numea Nistor, era din Bicazul Românesc. El mă știa ca fusese și el concentrat acolo și a spus să încercăm să mergem. Și, vântul tot rece, aveam benzină rea, avea apă în ea, îngheța pe țevi. Pe drum ne-am înzăpezit și am rămas în niște troiene. Ne-a apucat noaptea și n-am ajuns încă la Roman. Acolo el s-a dus într-un sat, că nu mai aveam nici mâncare, nimic. Era situația așa cum era. El a venit numai dimineața, cu un sac de merinde, care nu lipsea de la orice soldat de rând care avea sac de merinde și bidonul de apă, că acolo îi dădea pâinea dimineața și până la prânz o mânca că mâncarea era așa cum era. Și atunci, el a venit dimineața, că pe mine m-a lăsat planton acolo, am avut grijă de mașină. Eu am fost îmbrăcat subțire și când avenit m-a găsit degerat la picioare.
Treceau între timp coloane de nemți cu mașini remorcate, cu șenilate, dar nu ne luau că-și aveau și ei. Le arătam că le dăm benzină, adică că nu vrem degeaba dar aveau și ei la remorcă și își vedeau de treabă. Era perioada când se retrăgeau, era debandadă. Cu mare greutate am reușit și am pornit și noi pe urmele lor, am pornit mașina, am dezghețat țevile și am pornit și am ajuns la unitate. Când am ajuns la unitate deja picioarele mele erau umflate, a trebuit să mă ducă la infirmerie și acolo în clădirea unității nu aveau mare lucru dar au trimis pe cineva la un punct sanitar de etape al nemților care aveau niște vaseline speciale pentru degerături. Și mi-au adus un tub din ăla și rezultatul a fost că n-am avut căderi de membre dar am avut supurări doi ani de zile la degete până când s-au refăcut. Eram tânăr, eram încă în perioada de creștere a organismului și aveam resurse să mă refac.
După întoarcerea în cazarmă am primit ordin „Pregătirea de evacuare” pentru toată partea sedentară a regimentului. Și, a venit o garnitură de tren cu vagoane goale, ne-am îmbarcat și ne-am evacuat în Oltenia, în județul Olt în comuna Dumitrești lângă Drăgășani. Acolo din aprilie și până în septembrie 1944 am făcut aprovizionare din țară de la furnizori de materiale, de servicii către regimente, partea noastră care erau. Aveam contracte și în perioada asta au început americanii bombardamentul.
A început bombardarea României de către englezi și americani. Treceau că veneau din Italia și treceau tocmai pe zona Olteniei. Și pentru că noi trebuia să plecăm să facem aprovizionarea ne-a prins pe noi efectiv la Târgoviște într-o noapte aveam de ridicat niște produse de la o firmă cu care aveau înțelegerea să le luăm. Noi seara am ajuns la Târgoviște ca a doua zi dimineața să încărcăm să venim, că veneam tocmai din județul Olt. Am venit pe acolo pe drumurile scurte, pe la Pitești, pe la Titus, de la Titus la Târgoviște. Și depozitul ăsta de unde trebuia să luăm noi materialele era chiar lângă gara Târgoviște. Între gară și depozit era un cimitir. Noi am stat. La ora nouă seara a sunat prealarma. Se suna prealarma când veneau avioanele. Când s-a dat prealarma noi dormeam în mașină acolo în caroserie și șoferul și eu aveam acte. Am plecat făcând o distanță de câțiva kilometri, ne-am depărtat de acolo și au lansat parașute luminoase aviatorii, după care au început bubuiturile. Și au bombardat așa o serie scurtă și au plecat. Ne-am întors noi, nu atunci imediat ci către ziuă, ne-am dus acolo și cimitirul era întors așa, că era alături de un depozit de combustibil și pe gară lovise numai o parte nu lovise tot că atunci când au dat ei parașutele alea luminoase au observat ei locurile. Au dat ei dar vântul și precizia de ochire de la înălțimea care erau nu a fost așa bună. În schimb artileria antiaeriană, nu era ca la Ploiești, era de calibru mai mic, nu era de-asta centralizată și a făcut... dar nu a făcut victime că nu a căzut nici un avion acolo. Numai în 4 aprilie 1944 au căzut multe că ei au venit, au crezut că nu e bine apărată și au venit la nivel mai jos și aceștia au fost pregătiți și au făcut prăpăd. Mai târziu, raidurile erau zilnic, un raid ziua și unul noaptea. Veneau pe la oră fixă, ca la program. Escadrile de câte 50-60 de avioane, 5, 6, 7 escadrile. Deci 200, 300 de avioane așa. Și în ultima perioadă înainte de 23 august lăsau dâre de ceață albă, treceau așa în zonă.
Odată, înainte de perioada asta de 23 august, mai la nord de localitatea unde eram noi încartiruiți, în localitatea Câmpu Mare, tot din județul Olt era un punct de observare sau de interceptare sau de comunicare de cercetare al aviației germane. Și era o grupă de oameni care primeau documentele de la Gara Drăgășani și aveau o motocicletă cu ataș cu care își făceau mișcarea pe drum. Și ziua, lumea treiera, era luna iulie și încă se treiera erau mașini din-acelea cu cazan de aburi la distanță și cu batoza acolo și noi atunci n-am mai făcut foc ca să nu fie și n-am avut treabă. Și noi atunci eram aproape de podul care trecea de la Drăgășani la Dumitrești peste Olt. Pe drum o singură motocicletă a nemților venea de la Drăgășani se ducea către Câmpu Mare care aduceau fie corespondență, fie alimente sau ce le-au trimis de la unitatea lor principală și pe drum a lăsat dâră de praf că nu era asfalt. Și, în jurul escadrilelor umblau niște viespi, așa le ziceam noi, se învârteau în jurul lor. Erau cu două fuzelaje, erau avioane de escortă și de vânătoare. Și am văzut că odată după aceea se învârteau și am văzut așa, că ne-am așezat pe spate, că nimeni nu lucra ca să nu se facă mișcări și vedem că de grupul de escadrile se desprind două avioane fac o întoarcere și își iau altă linie de zbor și vedem că se mișcă ceva și auzim pe pod că a lovit marginea podului, a lovit lângă pod, nu i-au lovit pe nemți, nici podul nu l-au distrus, doar l-au avariat la balustradă dar dincolo de pod au omorât un căruțaș care era cu carul cu boi ducea sacii cu grâu care erau de la batoză. Și apoi s-a terminat.
A venit 23 august. Nemții de acolo de la Câmpu Mare au trecut pe lângă noi ca oamenii, n-a avut treabă lumea cu ei, s-au dus la Slatina că ei acolo aveau centrul, în centrul orașului pentru că între-timp noi umblând în județ și prin țară am văzut comandamentul din centrul orașului erau foarte mulți ofițeri superiori, era unitate centrală de dirijare probabil și de comunicații cu Grecia, cu trupele din partea de sud unde aveau dispersate trupe.
După o săptămână de la 23 august am primit ordin de pregătire pentru că unitatea care a scăpat de la podul din județul Iași să nu-i ia rușii să-i ducă în Siberia, că asta a fost marea greșeală alor noștri că au crezut că dacă am trecut de partea lor... ăștia i-au luat la rând și i-au băgat acolo și i-au dus. Cei care au fost isteți au scăpat că au ajuns și li s-a repartizat o zonă de concentrare între Mediaș și Târnăveni. Și noi acum fiind în județul Olt ne-am pregătit să le ducem ceva alimente, completări, haine ce le trebuia acolo, inclusiv saci cu pachete de tutun și foiță că nu erau țigări, țigările erau un lucru prea mare, trebuia să și le facă fiecare. Sigur că pe drum când am trecut de comuna Dumitrești, am trecut Oltul să intrăm pe Valea Oltului pe șoseaua națională de la Drăgășani, Râmnicu Vâlcea către Sibiu. Coloana era un șarpe continuu care începea dinspre Slatina care venea de la Piatra Olt - Găneasa pe șoseaua națională pentru că noi eram pe drum județean nu eram pe drum național în județul Olt, drumul național era în județul Vâlcea care era peste Olt. Și coloana bară la bară, mașini ale Uniunii Sovietice. Tehnică de luptă, militari din toate formele fizionomiei mai puțin cu fețe ovale, cu fețe mai turtite așa, statură mai mică mai rotunzi...Dar, toată tehnica era americană. Erau Ștudeback-ere, erau Willys-uri, erau Dodge-uri, erau bărci amfibii de 7 metri și rapide, armata română și nemții aveau niște bărcuțe micuțe, și regimentul nostru primise una pe care a luat-o un batalion de marș și a dus-o cu el, mergea pe patru roți și avea o elice mică făcută de Volkswagen. Astea ale americanilor erau mari cu putere mare și puteau să o încarce, plus că și mâncarea la ruși era americană. Pentru că ne-am înscris în coloana asta și noi, cam în 14-15 septembrie deja când se întorsese regele înapoi din fuga lui din București că, se dusese la Tismana acolo la un conac și a stat din 23 august până în perioada când s-a întors, pentru că rușii au spus dacă nu vin persoanele... că guvernul care a fost de tranziție cu Bodnăraș că cei care s-au instalat, au luat puterea, n-au fost recunoscuți și rușii în perioada asta pe toți i-au luat prizonieri de aceea nu s-a făcut un tratat, o înțelegere...
Și cei care au scăpat s-au concentrat acolo și noi ne-am dus, pe drum eram singura mașină românească în coloana rusească a Regimentului 15 primită în dotare captură de război de pe frontul de est. Era o mașină sovietică, un Zis care era cu o singură punte de tracțiune, cu cabină de lemn, acoperită cu pânză și nici măcar frâne nu avea pe roțile din față, avea numai frână mecanică pe roțile din spate, trebuia să tragă și ajutorul de frâna de mână ca la tren cum era odată cine a apucat să vadă vagoane mai vechi și cel care era frânarul așa-zis trebuia să învârtă de o roată ca să oprească trenul, ei, aici, trebuia să tragă pentru că puterea piciorului nu era suficientă la pedală ca să creeze forța necesară să înfrânezi, nu era viteză dar totuși era masa care se deplasa. Și ne-au văzut, era înscrisă în circulație bine înțeles nu era mașină așa fără întâmplare. Avea număr de armată cu „U” de la trupele de uscat. Rușii între-timp cum am intrat în coloană mergeam ca melcul, de la Drăgășani până la Sibiu am făcut o zi și o noapte pentru că pe Valea Oltului, pe la Brezoi, pe la Câineni, au venit nemții și au bombardat și Valea Oltului atunci nu era ca și acum, nici acum nu e largă, atunci era un drum pietruit cu gropi aici era muntele, aici apa, nu aveai loc nici să stai pe dreapta ,nici pe stânga să ocolești. Și dacă făceau o ambuscadă, un dop undeva până când ori îl dădea în Olt, ori îl dădea cumva, să degajeze. Nu era loc, nu erau macarale. Cu greu am trecut de Pasul dintre Râmnicu Vâlcea și Tălmaciu și am intrat în zona către Avrig și Sibiu, Șelimbăr-ul acolo câmp mai deschis. Acolo deja trupele sovietice începeau să defluiască, să se deschidă că nu mai aveau loc să meargă înainte că veneau nemții acolo și îi bombardau și acolo, cum stăteam mai mult, rușii au vrut să ne ia mașina, rușii ăștia care erau în coloană cu noi au vrut să ne-o confiște, nu că le trebuia lor. Dar noi aveam ordin de serviciu și mergeam ca aliați în a doua decadă a lui septembrie înainte de Oarba de Mureș. Că asta era vorba, să ducem, că se pregăteau să întărească cu completări unitatea care scăpase din județul Iași. Și în felul acesta cu mare greutate, ne-am alarmat și noi, nu se putea mișca. A venit o patrulă româno-sovietică pentru că în septembrie deja autoritățile... și cu asta am scăpat. Ne-au luat sub aripa lor și pe lângă drumul, că îi scotea de pe drum, nu îi lăsa să blocheze, ne-au băgat și ne-au salvat cu încărcătură cu tot, că încărcătura era de la potcoave pentru cai, saci cu pachete de tutun și foiță pentru soldați, îmbrăcăminte, mâncare, tot ce se putea. Ne-au salvat și ne-au băgat în Școala de Ofițeri de Artilerie, de Cavalerie, actualmente AFT din Sibiu. Ne-au băgat pe poarta principală și am scăpat. A doua zi am putut continua drumul până unde a fost unitatea. Acolo am descărcat și ne-am întors la unitatea noastră după o săptămână că între timp și ei, grosul trupelor rusești nu au mai venit pe Valea Oltului că au avut altă zonă și s-a putut veni înapoi acasă.
Rezultatul a fost că eu, acolo, când am ajuns la unitatea unde am fost evacuați, în comuna Dumitrești, comandantului i-am spus, și mă cunoștea că eram în toate cunoscut, că 3 ani de zile cu aceeași oameni te cunoști: „Domnule căpitan am auzit că s-a eliberat comuna mea, Comuna Bicazul Ardelean și vreau să mă duc acasă.” Și atunci mi-a dat drumul și m-am dus acasă, cu trenul de la Drăgășani am ajuns cumva pentru că am făcut o săptămână pentru că trenul mergea foarte greu, pentru că toate trenurile veneau încoace că nu erau linii duble să mergi. Și în felul ăsta se cam termină.
M-am întors acasă. Acasă sigur că mama mea era și ea evacuată cu doi frați mai mici pe care i-au dus trupele maghiare până aproape de Sărmaș-ul de Harghita. Județul de care am aparținut noi se numea județul Ciuc, actualmente Harghita. Și m-am dus la unitate si apoi sigur mi-am început viața. Deci asta este viața mea din perioada războiului.
Mi-am recuperat acest drept prin cerere la Arhivele Armatei Pitești. Am avut foarte multă bunăvoință, a trebuit să fac vreo doi ani cereri, așteptam câte trei-șase luni până îmi venea un răspuns, ba că nu mă găsesc, că nu sunt, că nu exist. M-am încăpățânat ca să spun așa și am făcut un raport mai departe, am fost și la București la ministru pentru că aveam date. Și a mai durat o perioadă și am primit primul certificat.
OIRP: După ce v-ați întors acasă cu ce a-ți continuat, cu școala?
H.S. Cu școala nu am mai continuat pentru că eu întorcându-mă acasă mama când m-a văzut, că s-a întors și ea din refugiu că satul a fost evacuat. A plecat cu traista și cu doi copii de mână pe jos mânați de trupe. Până i-au ajuns trupele celelalte și ăia i-au abandonat și ceilalți i-au dat drumul să se întoarcă acasă. Când s-a întors acasă nu a mai găsit aproape nimic. A dosit pe ici pe colo ce a putut dar cei care s-au eschivat și au știut, au avut grijă să curețe terenul.
OIRP: Și familia unde a fost dusă?
H.S. Păi familia a fost luată din comuna Bicazu Ardelean, trecută peste Lacul Roșu, peste deal, munții, că au ajuns la Gheorgheni și de acolo au trecut până la Sărmaș aproape de Toplița. Că s-au dus spre interior. Ei credeau că o să țină dar trupele maghiare și cele germane care erau deja acum adversare nu au putut, n-aveau nici resursa și au primit ordin să se retragă pentru că altfel rămâneau în încercuire. Și i-au abandonat.
Și atunci trupele care au venit, românești și rusești, au luat civilii și i-au trimis înapoi acasă. Dar rezultatul a fost că mama aștepta să fiu acum ajutorul ei. Eram singur, de tata nu se știa nimic. S-a știut că s-a întors cu frontul până în Basarabia, că armata se făcea pe grupuri nu cum s-a făcut în perioada comunistă că-i ducea de la Bacău la Constanța și de la Satu Mare la Craiova sau de la Timișoara la Iași. Făceau din județe, de aproape, un județ, două, oamenilor sâmbăta, duminica le dădeau voie și să se mai ducă acasă în învoire. Și se cunoșteau și oamenii spuneau că tatăl meu a venit cu unitatea, dar acolo în Basarabia s-a întâmplat ceva că a fost dat dispărut din unitate și așa a rămas până în ziua de azi.
Mama aștepta un ajutor de la mine și eu după ce am stat acolo, eu nu mai aveam locul acum, eu deja începusem să conduc, învățasem să conduc mașini atunci în armată, reparam, eu eram cel care făceam reparații. M-am interesat, am fost autodidact în toată perioada asta. Pe urmă munca m-a făcut că toți care profitau de mine, aici am avut slăbiciunea mea, n-am avut îndrumător, n-am avut cine să mă susțină și faptul că eu m-am străduit am fost întotdeauna solicitat primul pentru că se știa precis că rezolv treburile. Și asta a decurs tot timpul vieții, așa mi-am desfășurat activitatea.
Sigur că ulterior am învățat să negociez, adică da, vreți, dar vreau și eu ceva. Și, în perioada cât am fost copil de trupă cu cei cu care am rămas la partea sedentară, un concentrat care nu era pentru front, era din județul Buzău din comuna Tisău și acela era un om destul de harnic și el a văzut că eu deja știam și cunoșteam mașina aceasta rusească pe care o aveam pentru nevoile regimentului, eu eram ajutorul, eu eram cel care totdeauna o pregăteam, alimentam, verificam motorul. M-am implicat așa că mi-a plăcut. Ce nu știam întrebam și aveam grijă. Sigur când am plecat de acolo el mi-a zis „mă lași, dar dacă cândva vrei să vii, să iei legătura cu mine în viitor.” Și a scăpat și el de război, el a rămas în continuare concentrat și în 1945 m-am dus la el în județul Buzău.
El deja umbla să-și facă un automobil. Pentru că pe Valea Buzăului s-au retras multe trupe și pentru că Valea Buzăului nu a fost o cale de acces ușoară le-au abandonat și erau toate, pe toate câmpurile bucăți. Și am căutat și am umblat o vară și un an de zile cu el și am găsit piese de marca respectivă și am făcut un automobil, l-am înscris în circulație și el s-a căsătorit că nu era bătrân ci avea o situație de sănătate și de asta nu a fost trimis pe front la partea activă dar a fost concentrat tot pentru război. Și s-a căsătorit și în zona unde am fost activi, în zona Drăgășani unde era o zonă favorabilă și a făcut o asociere cu un depozit de vinuri. Încă nu se vorbea atunci de naționalizări. Și transportam vinuri. Le luam de la Producători de acolo îl vindeam la Sibiu, la Brașov.
Pe urmă a venit timpul 11 iunie 1948 și s-a naționalizat. Naționalizarea mijloacelor de producție. Noi cu camionul nu eram o societate dar nu ne-au mai dat voie să ieșim din județ. Și atunci eu m-am dus pe șantierul Salva – Vișeu ca brigadier. Ei aveau nevoie de voluntari pentru că rușii ne-au luat acolo partea aia cu linia ferată pe care o aveam cu Maramureșul, cu Sighetul. Și atunci ca să facă o linie nouă cu ecartament normal pe Valea Sălăuței pe traseul aproximativ al unei linii înguste pentru că era o mocăniță mică care mergea și trecea peste culmea Maramureșului și trecea și dincolo pe Valea Vișeului din Valea Izei. Și atunci s-a făcut linia asta. Și m-am dus acolo voluntar.
Când au aflat că știu meserie, că acolo nu erau buldozere, nu erau macarale, era o betonieră și erau roaba, lopata, târnăcopul și targa. Și concentrați militarii copii ai celor cu stare socială nesănătoasă. Adică chiaburi, oameni care erau muncitori. Și i-au trimis acolo în barăci cu sandale, cu salopete iarna, în condițiile astea. Aflând că sunt tehnician m-a luat directorul șantierului. Când m-a luat a spus că după cât am fost voluntar pot să lucrez la corp, acolo câștigam mai mult decât cei care se făceau că muncesc. A aflat inspectorul șantierului care răspundea de sectorul de la Dealul Ștefăniței până la Vișeul de Jos și m-a luat la el. Mi-a dat din oficiu salariul maxim plus 300 de ore suplimentare, spor de șantier și am făcut. În 30 decembrie 1949, s-a inaugurat linia, într-un an jumătate s-au făcut 60 de km de linie cu trei tuneluri, 7 viaducte, poduri metalice, o muncă cu târnăcopul, nu ca acum.
Și de acolo a dat-o în funcțiune, a trecut trenul liniștit cu multele sacrificii care s-au făcut acolo. S-a despărțit șantierul în două, o parte a trecut la dublarea liniei de la Vințu de Jos către Arad și noi o parte am mers și am constituit o societate nouă, Intreprinderea de Construcții Feroviare Piatra Neamț pentru a construi un tronson de 27 de km de la Piatra Neamț la Bicaz pentru hidrocentrala care era în construcție pentru că pe șosea nu puteau duce atâtea materiale și atâtea utilaje și să asigure fluxul de producție și s-a făcut linia în timp record.
De acolo m-a pescuit Centrul Militar de Recrutare că aveau nevoie de oameni pentru că se înființau unități mari și m-au luat și m-au băgat direct la fostul Regiment 7 Artilerie Grea pentru că era regiment mecanizat venit de pe front cu tehnică care era toată „pe butuci”. De acolo m-a luat Regiunea Militară imediat după primul an. Ultima manevră care s-a făcut pornind din județul Bihor și s-a terminat în județul Timiș la Pădurea Verde în toamna anului 1951. Că pe mine m-a încorporat în 1950 în noiembrie. Și apoi imediat când contingentul se lăsa la vatră au venit și m-au luat aici la brigadă. Între timp Regimentul 7 Artilerie Grea s-a transformat în brigadă. Și a venit de la Comandamentul Regiunii Militare și m-au luat pentru că știam puțină rusă, dar toate astea au fost numai autodidact. Eu nu am avut timp, că toată lumea nu îmi lăsa timp și eu m-am lăsat așa dus de val. Și m-au dus la Regiunea a Treia Militară și am fost consilierul comandantului că de fapt el conducea, rusul, încă. Comandantul era numai interfața pentru că așa cum ziceau ei așa se făcea. După care, atunci când i-am condus, când au plecat, m-am lăsat la vatră, mi-au oferit un post foarte bun pentru comandant.
Primul comandant care a venit a fost generalul Tecu care fusese cu Divizia Tudor Vladimirescu, primul comandant dintre cei care au fost din țară și a avut și el parte de consilier sovietic o parte și șeful de stat major încă câțiva ani. După generalul Tecu a venit generalul Floca, tot din Divizia Tudor Vladimirescu și au plecat consilierii la București, au rămas la București o parte s-au retras din unități așa treptat. A venit apoi generalul Țârcă Stelian comandantul Regiunii a Treia Militare. Provenind din rândurile cadrelor vechi de partid, un om excepțional, un om în vârstă. Avea pregătire militară, nu era străin de asta și a stat și el până s-a desființat Regiunea a Treia Militară și s-a înființat Armata a Treia acolo. Si am avut parte ca civil până în 1968.
În 1968 cu evenimentele din Cehoslovacia a trebuit să mă activez. Și am fost activat în rândul maiștrilor militari și subofițerilor, am stat 7 ani, dar tot la comandă. Am fost numai la vârf totdeauna. Eu aveam mapa cu documentele secrete ale comandantului, aveam armament. În mapă erau bani, erau documente că comandantul umbla cu un fond de premiere. Putea premia până la cinci mii de lei în fiecare zi dacă era cazul în unități. Așa cum putea să împartă 5 zile de arest sau să trimită în tribunalul militar. Astea erau atribuțiile unui comandant. Apoi el avea documente care trebuiau citite că el nu avea totdeauna timp și multe din ele pentru că știa că citesc și că nu am limbuția comunicării, pentru că la multe din ele linia principală trebuia urmată, erau buletine informative care erau cu două zerouri și alea nu aveau decât nominal cine le putea citi. Trebuia să fac așa o sinteză nescrisă, verbală. Eu nu le-am transmis nimănui dar vreau să spun că asta a fost activitatea, plus că aveam și un pistol mitralieră sub scaunul mașinii, aveam documente despre care foarte mulți cereau informații, când pleacă comandantul.
Eu trebuia să fiu foarte discret, să nu divulg și așa am fost activ ca subofițer până la generalul Milea. Între timp am făcut Școala de Maiștri și Subofițeri la Pitești. Am dat examen pentru tancuri și auto, comandantul m-a înțeles după 25 de ani de vechime am luat comanda atelierului auto de la Armata a 4-a.
Datorită activității mele și pentru că eu eram un om informat am obținut aprobare în anul 1969 și am plecat în Occident, o lună de zile, în concediu cu mașina personală. Atunci pentru viză trebuia să depui actele și să stea două săptămâni pașaportul în București la ambasada țării respective ca să poți trece. Sigur totdeauna am primit dar toți mă cerneau. Mi-au desfăcut și mașina ca să o verifice. Nu spun eu că am fost sfânt dar eram conștient de ceea ce se întâmplă și care sunt lucrurile.
Cel care mi-a dat dezlegarea nu mai putea fi contestat. Și am avut o chestiune că cineva a făcut o greșeală și mi-am asumat-o și eu, partea mea de greșeală, am intrat în conflict cu domnul colonel Pantilimonescu. Vrând, nevrând a trebuit să fiu și membru în Comitetul de partid al comandamentului. Nu eram nici activist, nici nimic, dar așa era statutul și trebuia să fie și un „Acar Păun” acolo ca să spun așa. Și acolo el mi-a spus „Măi tovarășe ai fost acolo în loc să-ți cunoști țara”. Iar eu i-am răspuns „Tovarășul colonel, țara mi-o cunosc dar m-am dus acolo să văd și eu. Am citit cărți despre Napoleon, am citit cărți despre alte lupte mai interesante, despre regii Spaniei, despre monumente, despre grădini, m-am dus să văd și eu, scolo la Verdun să văd statuile mareșalilor lui Napoleon, pe câmp plantate așa cum citisem. M-am dus să văd Vaticanul, am vrut să-l văd și pe acela, am vrut să văd Luvrul, Versai-ul, nu m-am dus să fac speculă, nu m-am dus să fac alte lucruri. M-am dus să cunosc istorie și lumea. Am fost la Munchen, la Stuttgard, la Ulm, prin Elveția, pe la San Tropez, pe Coasta de Azur, la Monte Carlo dar pe unde am fost nu am făcut nimic, am intrat și în Cazino dar nu m-am dus să joc, m-am dus ziua, am trecut, l-am vizitat.
Sigur până la urmă, în 1975, am avut o chestiune neplăcută, am trecut în rezervă și am rămas în continuare ca civil pentru că era destul ca militar să-ți facă unul satisfacție notarea, că atunci se făceau notările așa...era destul să-ți pună pata și gata. Și am ieșit la pensie și de atunci sunt astăzi aici cum vedeți, școală am făcut singur, am făcut școala lumii prin voința mea. Eu am folosit timpul. N-am făcut parte din categoria celor care s-au dus la birt. Am citit tot timpul, am făcut de toate, știu să fac orice, electrotehnică, restul de alte lucrări, le-am dat vacanță la menajeră, la bucătăreasă la tot, deci, toate le fac. Știu pentru că din perioada Școlii de Artă și Meserii mi-au plăcut de toate, să știu cum funcționează, am și stricat multe lucruri dar erau perioade. Când eram copii de trupă ne duceam prin baruri, ne duceam prin fabrici pe acolo.
Vizavi de regiment era o fabrică de cherestea și acolo am cunoscut un maistru care căuta să mă învețe câte ceva și începuse să se aplice și în România sudura electrică, eu care acolo în regiment nu aveam așa ceva. Aveam un atelier de croitorie, fierărie, tâmplărie, cizmărie, armurărie. Eu la armurărie umblam și desfăceam, spălam închizătoare, toate le demontam că trebuiau conservate. Umblam cu cartușe, cu petarde, cu trotil, umblam cu un calup de o sută de grame și o capsă cu o bucată de fitil, ne duceam la Bistrița cu o salopetă și aruncam în bolboacă și veneau cu salopeta așa pe umăr cu peștiI amețiți numai și îi aduceam în cazarmă. Se dădea mămăligă și arpacaș, soldații umblau în ultima parte a războiului cu bocanci cu talpă de lemn, cu haine rupte, subțiri. E rușinos pentru noi, dar eu am citit multe materiale. Așa am fost și la 1977 așa am fost și în 1913 cu Războiul Balcanic și după cu războiul din 1916-1919 și Al Doilea Război Mondial când i-au trimis la Stalingrad cu chiloți, cu haine subțiri, rupte. Ceilalți erau îmbrăcați în pufoici, când au venit rușii toți cu pufoici, cu căciuli, ai noștri erau cu căciuli donate, strânse din donația populației, căciulă una albă, una scurtă, una cu țugui, parcă eram Oblio. Haideți să fim serioși domnilor!
Păi domnul mareșal Antonescu când a ajuns la Nistru a făcut un lucru greșit, o spun ca om care judecă acum, a greșit pentru că el nu a făcut nici un fel de consemnare. Vedeți că documentele spun și acum, sunt scrise...domnule care e participarea, în ce condiții, pentru că s-a bazat pe loialitatea...bine mândria lui ca militar a fost onoarea să-ți ții cuvântul, și eu dacă mi-am dat cuvântul nu mi-l retractez, pentru că la început a fost cuvântul n-a fost scrisul. Bine punctez lucrul acesta. Dar Hitler nu a avut de gând asta, ei au lucrat la două capete, el a mers pe credit, pe credulitate dar comandanții nemți au avut grijă de armatele lor.Tragedia de la Volga, de la Stalingrad nu se datorează nouă ci se datorează lor, că am ajuns în situația că am fost nedotați, nepregătiți, nu am avut nici muniție la anumite lucruri și nici echiparea nici celelalte. Să nu fim răi. Unitățile românești și-au făcut treaba în Caucaz. Vânătorii de munte au fost spaima rușilor acolo unde s-au dus. De aceea i-au și desființat după ce au venit rușii la noi în țară. Sunt lucruri care nu e bine să fie spuse aici dar eu le cunosc, le-am citit, am căutat documente, am confruntat și ce au scris alții nu numai ceea ce am scris noi...Nu luăm părțile lor negative îi luăm ca oameni, ce au făcut pentru armată, oameni care au respectat jurământul militar și și-au respectat cuvântul și au câștigat respectul oamenilor. Au fost duri pentru că nu poți să fi în situații de criză, de limită nu poți să te plângi trebuie să fi dur, trebuie să rezolvi treaba.
OIRP: Ce sfat le dați tinerilor de astăzi?
S.H.: Chiar dacă aș vrea să dau un sfat tinerii de azi nu ascultă de noi. Să vă spun, eu întâlnesc oameni și îi văd. Vina nu este a lor. Eu am trecut, la vârsta de 10-11 ani am fost aruncat într-o apă fără să știu să înnot, într-o lume în care nu știam dacă voi da de o apă linițtită pentru că la momentul când s-au produs evenimentele nu se știa ce va urma dar am căutat de la început pentru că nu am avut sprijin, nimeni nu m-a susținut, nimeni nu m-a sponsorizat, nu m-a îndrumat. M-am uitat și am copiat cum se spune nu părțile rele m-am detașat totdeauna de partea asta. Și în viața târzie aici, pentru că în toate unitățile și locurile sunt nuclee care foarte ușor coagulează oameni cărora le place și mai așa și mai așa. Eu am avut o ambiție, vreau să fac, am pornit la drum cu o idee, m-am dus, am vrut să cunosc lumea, am spus mă duc, cel care mi-a dat avizul era o persoană cu un număr mic în stat care nu putea fi contestat. De ce mi-a dat avizul? Nu prin șantaj, ci m-a cunoscut din timpul cât am lucrat alături de el și el alături de mine, pentru că au fost momente când viața lui a fost în mâna mea și el dormea liniștit și era zi și noapte nu era ca acum 5 zile pe săptămână și era 7 din 7 și 24 din 7 cum se spune în vest nu la noi. Și iată că acel om mi-a spus „măi să nu faci o prostie... tovarășul dacă considerați că sunt capabil de așa ceva, sau am de gând să”...nu am spus nici mai mult nici mai puțin, dar în toate astea mi-a fost ținta sau luminița de la capătul tunelului, asta a fost pentru mine. Dar mi-am negociat ...breasla nu m-a văzut bine pentru că eram un exemplu care pentru ei nu era convenabil, nu eram omul care să mă duc să stau la subsol la Casa Armatei, că atunci era localul de întâlnire că în perioada aia nu se găsea peste tot, la alte lucruri la fel doar participam și atât. Raportându-mă permanent la timp. Am câștigat respectul oamenilor. Și ajutam oamenii. Și asta a fost.
Deci tinerii ar putea să învețe mult dacă părinții lor ar avea și ei timp și să aibă și ce să le spună. Dar părinții care au trăit cu cheia de gât pentru că și mama și tata plecau și noaptea la schimbul doi sau trei majoritatea, alții care au ajuns acum la prea multă îndestulare nu știu ce-i măsura și cumpătarea. Poți să fii în toate...eu în toată viața mea o singură dată m-am îmbătat. Și atunci am fost lucid, nu m-a dus nimeni acasă. Totdeauna am avut măsură în toate. Serviciul de mai mult de 50 de ani pentru armată și pentru țară l-am început în 1941 în aprilie, am terminat prima parte în septembrie 1944, am început în noiembrie 1950 și am terminat în iulie 1990 fără întrerupere. Și cu toate astea am vizitat lumea, mi-am făcut un apartament, nu am stat în chirie, am zis vreau să-mi fac eu când a fost posibilitatea. Mi-am făcut pentru că mi-am negociat locul de muncă. Am spus „Vreți să fiu...dar vreau și eu ceva”.
Eu am folosit timpul, am studiat, m-am informat de toate asta încă din perioada când eram copil de trupă mă duceam la anticariat pe stradă erau niște bătrâni dădeam un leu și îmi dădeau cărțile cu „Aventurile Submarinului Dox”, era Universul Copiilor erau alte...citeam și citeam, când aveam ceva timp citeam și am trăit o viață destul de limitată, cumpătată, nu am făcut abuzuri, sănătatea a fost pe măsură nu am fost niciodată internat în spital pentru boli."
Interviu realizat de Plt. maj. Ioana Nistorescu & M.M. cls. III Radu Cioloca
Transcriere text: Ioana Nistorescu
Foto: M.M. cls. III Radu Cioloca și arhiva D.4 I.
