Câți mai știm de ei?
Tu, cel care acum citeşti aceste rânduri…ştii că încă mai avem eroi veterani de război printre noi? Dacă vreodată copilul tău te va întreba despre eroi, să-i spui că i-ai cunoscut…să îi povesteşti despre ei…iar dacă nu ai cunoscut unul până acum, primeşte din suflet povestea unui om dintr-o generaţie aproape pierdută în timp!
În judeţul Argeş, undeva în frumosul Muscel, în comuna Lereşti, locuieşte un veteran de război, născut odată cu România Mare! Dacă istoria s-a scris cândva, iată că acest veteran încă o rescrie, el fiind de fapt o istorie vie!
Numele său este Paraschiv Simăn. S-a născut pe data de 5 octombrie 1918, cu doar două luni înainte de Marea Unire.
Cu o privire atât de senină, veteranul Paraschiv Simăn ne primeşte în căsuţa sa de la poalele Măgurii şi ne povesteşte despre zilele petrecute în război, despre viaţa înainte şi după cea de-a doua Conflagraţie Mondială şi despre tot ce a simţit atunci şi ce simte acum…
Da, ne povesteşte astăzi (data interviu: 5 octombrie 2020)…are aproape 102 ani şi o poveste de viaţă cum rar mai găsim…şi-a îndeplinit un mare ţel: să lase ceva important în urma sa! Acum spune că se simte bine şi îşi aminteşte foarte uşor multe momente din viaţa sa.
„Mă simt bine. Dacă stau aşa şi mă gândesc... 100 de ani… sunt 100, nu 10. 102. Sunt uimit. Sunt foarte bine. Într-o zi normală, citesc ziarul, da… văd foarte bine. Mă uit la televizor, la tot ce ţine de cultură generală. Este pentru mine o satisfacţie, un mijloc de relaxare.", spune Paraschiv Simăn.
În perioada 1932 – 1939, veteranul Simăn a lucrat în Bucureşti la Atelierele „Leonida”. „Am fost în capitală. Erau fete frumoase acolo, dar...nu ieşeam eu. Veneau cetăţenii cu reparaţii auto şi ne luau pe preferinţe. Eu aveam foarte mulţi clienţi. Nu aveam timp să stau degeaba. Am muncit foarte mult în acea perioadă", a completat Paraschiv Simăn.
Dar viaţa normală avea să se oprească în loc la un moment dat, iar timpul să pornească iar, însă într-un alt sens. Veteranul Simăn a avut o viaţă dificilă, mai ales când vine vorba despre război, despre luptele pentru reîntregirea neamului, pentru putere şi libertate.
Stagiul său militar s-a petrecut fix în anul 1939, din păcate, când a izbucnit Al Doilea Război Mondial. El a fost militar într-o unitate de artilerie antiaeriană, însă nu a fost chiar mijlocul luptelor fiindcă a fost şofer pe un camion Henschel. „Am plecat la 14 ani la Bucureşti să învăţ meserie până când am plecat în armată. Au fost 7 ani. Am fost în Rusia, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia…Bateria mea se ocupa cu paza anumitor oraşe, instituţii etc. Eram şofer pe maşina de 8 tone. Nu mergeam decât la deplasări mici. Acolo unde eram eu, erau puţini care ştiau bine mecanica. De aceea am rămas până la încheierea războiului. În atâţia ani de armată, am avut 14 zile de concediu şi asta la început. Atunci când am aflat că am intrat în război, nu mi-a fost teamă, pentru că ştiam ce este de făcut. Eu mă ocupam şi de toate reparaţiile auto, de toate nimicurile acestea care depindeau de auto, picau pe mâna mea", povesteşte Simăn.
Zilele pe front petrecute de veteranul muscelean treceau greu la început, dar timpul şi luptele grele desfăşurate în jurul său şi-au spus amprenta şi au transformat totul într-o lume paralelă în care cel mai puternic sentiment era credinţa, iar mai apoi dorul de cei care aşteptau acasă o reîntoarcere care din păcate, pentru zeci de mii de oameni nu s-a mai întâmplat. Însă eroul nostru priveşte către cer, zâmbeşte larg şi completează discuţia.
„Eram aşa de obişnuit acolo, parcă aş fi fost acasă. La un moment dat nu mai făceam diferenţa. Dar îmi era dor şi de casă. Aici mă aşteptau fraţii mei…încă trei băieţi şi două fete…am fost şase în total. Şi părinţii mei mă aşteptau. Fraţii mei nu au fost la război, ci doar eu.
Acolo, pe front, aveam multă credinţă în Dumnezeu, ca să mă ajute şi să mă apere. Credinţa nu mi-a lipsit niciodată şi asta cred că m-a ajutat cel mai mult”.
Întoarcerea acasă a fost un moment pe care nu a ştiut cum să îl perceapă primele zile, asta deoarece nu poţi reveni uşor la normal dintr-un climat cu totul şi cu totul agitat şi îngrozitor. Timpul petrecut în război de eroul acestei poveşti se apropia de final, iar ce a urmat a fost cu totul un alt început, un alt pas spre libertate, spre noutate şi spre o nouă viaţă.
„După şase ani se vehiculau zvonuri că o să venim acasă! Trăiam mult cu speranţa. Îţi dai seama…să faci armata în aşa perioadă aproape 7 ani…Am prins greu! M-am întors acasă aici unde sunt şi acum, însă simţeam că lipseşte ceva! Era prea linişte…am stat câteva săptămâni şi tata murise în acea perioadă…aş fi vrut să plec iar…dar mama mi-a zis: unde să mai pleci tu? Şi tocmai se deschisese uzina ARO. M-am dus acolo să vorbesc cu ei şi de a doua zi m-au chemat la treabă”, povesteşte veteranul Simăn.
Şi la ARO experienţa a fost una extraordinară şi demnă de cineva proaspăt întors de pe front, cu o tărie greu de imaginat. Veteranul a lucrat la ARO până în anul 1978, an în care s-a şi pensionat. Şi chiar dacă este de o vârstă cu ţara aceasta, domnul Simăn încă îşi aminteşte acele vremuri.
„Asiguram transportul la uzină. Era ARO o maşină bună. Nu ştiu dacă mai face cineva în lumea asta. La uzină, din păcate, nu mai este nimic. Încă mai am colegi pe care îi cunosc de acolo. Am alături un vecin care lucra la un atelier în care şi eu aveam competenţă."
Pe plan personal, veteranul a avut ocazia să fie aproape de ultimul monarh al ţării, Mihai I al României. Ba chiar au fost şi împreună la lac la scăldat. Cum?
Ne povesteşte chiar el:
„Am mers la scăldat cu el, la lac. S-a întâmplat la Băneasa, când eram copii mici. Aşa a fost întâmplarea. Ne-am jucat şi cu mingea. Era foarte prietenos, apropiat de oameni, stătea de vorbă cu oricine. Mi-a părut rău când am aflat că a murit", a mai spus acesta.
Fiind un om liniştit, cu dorinţa de a întemeia o familie, nea Chivu, aşa cum îl ştiu rudele şi vecinii, a cunoscut la câţiva ani de când s-a întors de la război o vecină din Lereşti, cu care s-a căsătorit în 1947 şi cu care a avut două fete. „Eu locuiam aici şi ea la 500 de metri, soţia. Ea era dintr-o familie cu 13 copii. Când ne-am căsătorit, ea avea vreo 22 de ani. Am văzut-o şi m-am îndrăgostit. Cunoştea lucrurile serioase, de familie. Asta mi-a plăcut cel mai mult. S-a întâmplat ca părinţilor ei să li se strice maşina şi trebuia scoasă din şanţ. Cum ştiau că eu lucrez ca mecanic, m-au chemat şi m-am dus să îi ajut. Acolo a venit şi ea şi am cunoscut-o", a adăugat veteranul.
Bătrânelul si-a iubit din totul sufletul familia şi încă îşi aduce aminte de câteva dintre activităţile pe care soţia sa le făcea. „Soţia lucra costume ţărăneşti la război. Când o vedeam ţesând, aş fi vrut şi eu, dar nu aş fi putut să fac ce făcea ea. Era migală. Şi cu ea am două fete: fata cea mare este inginer mecanic, iar cea mică a fost la proiectare 37 de ani la ARO, nu am uitat”, completează el.
Întrebat acum şi despre români, cum i se par…el a privit în jos şi a răspuns cu tristeţe că românii nu îşi mai dau interesul pentru ţară, pentru un viitor mai bun. A răspuns dezamăgit şi gânditor în acelaşi timp. Pe vremea lui se lupta cu adevărat şi pentru o bucată de pâine.
Un om, 102 ani, care a muncit cât 100 de oameni la un loc şi, chiar dacă a trebuit să mai plece în călătorii cu treabă, mereu sa întors acasă.
Vorbind despre mai multe lucruri, el a spus că nu se simte obosit, ci că în fiecare zi are tabieturile sale, că încă are grijă de găini, iar când se odihneşte în casă citind o carte sau la televizor, mai ia o pauză şi se mai uită din când în când la poze de la numeroase evenimente.
Întrebat cum să facem şi noi, generaţia din urmă, să trăim atât de mult, a devenit serios şi a răspuns: „Secretul unei vieţi cât mai lungi este să fii disciplinat, să ai o viaţă organizată şi, atunci, toate merg ca perfect şi nu ai de ce să îţi faci griji. Eu mereu am fost organizat în tot şi de aceea nu m-am îngrijorat adesea."
Revenind la povestea sa din cel de-Al Doilea Război Mondial, eroul nostru a devenit din nou visător, căpătând acea strălucire în ochi pe care o are de fiecare dată când vorbeşte despre acest subiect. Priveşte înapoi cu nostalgie, iar înainte cu multă tristeţe.
„Acum este prea multă libertate. România trebuie să lupte mai mult pentru o viaţă mai bună şi să muncească tot mai mult. Să aibă grijă unii de alţii. Iar tinerii, încă o dată spun, să muncească şi să nu uite niciodată de unde au plecat. Noi munceam mult să obţinem totul, iar acum avem şi nu mai vedem, nu mai apreciem…să munciţi mult pentru tot ce aveţi, că noi nu am avut…”, povesteşte el cu nostalgie.
O parte frumoasă din povestea de pe front o reprezintă prieteniile pe care sute de mii de militari le-au legat în acele vremuri de chin şi de zbucium. Şi veteranul Simăn are o astfel de poveste şi când o spune, parcă o retrăieşte secundă cu secundă.
„Pe unde mă duceam imediat îmi făceam prieteni. Din străinii aceia care erau. Am avut colegi de armă alături de mine mereu. Însă, am avut un prieten care era tot mecanic auto, de la Braşov, din comuna Târlungeni. El era prietenul meu. Cu el discutam orice atunci când aveam timp liber. Şi el era mecanic auto. Discutam fel de fel de chestii, până la cele mai mari intimităţi. Nu am simţit grea armata asta. Am fost puternic. A contat mult să îl am ca prieten, ba chiar a venit şi în vizită, aici la Lereşti, după ce ne-am întors din Război. Şi unde stătea el în Braşov era frumos…era un drum lung… Ne-am avut ca fraţii şi a contat mult…era un om bun, aşa era prietenul meu Mircea”, povesteşte domnul Simăn.
Mai povesteşte că e important să laşi ceva în spate, să îţi iubeşti semenii, patria şi neamul.
„Militarii de acum sunt curajoşi. Noi, atunci în război a trebuit să participăm. Şi ei fac acum la fel. E pentru ţară. E foarte important să fii patriot. Eu îmi iubesc ţara, da. Mereu am iubit-o şi o voi iubi”.
Aşa trec zilele eroului de 102 ani. Zile pline de amintiri, de poveşti, de nostalgie şi de bucurii sau regrete asupra celor întâmplate. Dar oare câţi mai ştiu de ei? Tu, cititorule! Dacă afli de un astfel de erou în preajma ta, mergi şi stai de vorbă cu el, ascultă-l şi te va învăţa ce înseamnă să iubeşti România cu adevărat.
Mergi zi de zi pe drumul tău şi lasă ceva frumos în urma ta! Lasă o amintire, o fărâmă de istorie sau ceva frumos făcut pentru ţara asta, pământul Sfânt, pentru care atâţia eroi şi-au vărsat sângele.
Astăzi, cei ca Paraschiv Simăn mai sunt puţini…foarte puţini! Opreşte-te din drumul tău agitat şi acordă-le un minut, transmite-le poveştile şi astfel generaţiile viitoare vor cunoaşte truda şi jertfa supremă pe care au dat-o militarii români în prima şi a doua conflagraţie mondială.
Istoria vie nu se mai găseşte la tot pasul, iar cărţile sunt uitate pe rafturi prăfuite în biblioteci. Tu, cititorule, să nu uiţi că eşti român şi că prin sângele tău curge sângele unor viteji eroi, deci şi tu eşti un erou, iar aşa cum spunea eroul locotenent Colonelul Corneliu Calotescu în jurnalul său „În luptă cu Regimentul 30 Muscel”, jurnal editat în 1929:
„Prin munca şi sacrificiul ei această generaţie trebuie încă să se afirme, iar cei ce vor urma să sprijine faptele ei cele bune, după cum ea s-a sprijinit şi s-a inspirat din faptele bune ale înaintaşilor ei. Sufletul ei purificat în purgatoriul războiului trebuie să se stăruiască pentru un rol şi mai greu şi mai frumos, căci în nemărginirea necunoscutului, cine ştie când va fi chemată să îl susţie. Aceste virtuţi strămoşeşti sunt izvorul divin şi nesecat la care se vor adăpa urmaşii pentru a păstra Patria neatinsă, dând ce au ei mai scump şi mai sfânt pentru ţară şi tron. ACESTA ESTE ADEVĂRATUL SCOP AL VIEŢII!”
Autor: Diana Bumbeneci, 2020
