Sublocotenent (rtg.) Ioan Danciu, veteran de război din Cluj-Napoca și unul din cei mai optimiști oameni

Administrator 1 · 06.07.2021



Cum ați apucat războiul?
În război a fost foarte greu. Noi ne-am retras și am pornit pe jos și am ajuns în Germania și ne-au luat americanii. Și apoi americanii ne-au lăsat să venim așa militari acasă. Nu ne-au oprit. Rușii au vrut să ne ducă în Rusia pe toți 57, 27 de maghiari și restul au fost români. Și în Cehoslovacia mecanicul a înțeles ceva și i-a băgat în vagonul cu cărbuni pe toți. Eu eram în față la locomotivă că-mi plăcea să stau acolo să văd drumul, să văd lumea. Și când a venit, pe mine m-a luat și m-a băgat într-o ladă cu el acolo în cabina lui. Au vrut să ne ducă în Rusia pe toți și am scăpat. Și am avut șansa.

Dar de unde v-au luat? Unde v-ați născut?
M-am născut în satul Miluani, Sălaj, comuna Hida.

Acolo ați făcut școala?
Da. Atunci erau șapte clase și în sat. Acum nu mai sunt nici copii. Am început școala la 7 ani și am terminat în clasa a 5-a.

Ce meserie ați avut?
Eu am fost agricultor și iarna am lucrat la croitorie.





Părinții dvs v-au povestit ceva de Primul Război Mondial?
La Primul Război părinții erau în viață. Nu au participat la război. Așa au fost timpurile. Au fost doi frați și unul l-au dus și unul a rămas. Să fie cineva și acasă. L-au lăsat pe tata acasă. Și celălalt a mers că era război mare în Germania atunci. Acolo a fost mare bătălie și fratele lui tata acolo a rămas. Și era așa, secara era până aici la brâu și așa mergeau soldații prin grâu să nu se vadă. Rău și greu și atunci. Erau atacuri cu tancurile, cu avioanele. Eu eram în Germania că am fugit în Germania de ruși. Și erau câte 800 - 900 de avioane. Și noi am fost cu militarii răniți la spital. Tot îi căram jos la demisol și iarăși îi cărau înapoi sus că din șase în șase ore veneau avioanele, dar la spital nu au dat niciodată. Odată orașele le-au ras în Germania așa au rămas ca după cum seceri grâul, nu se mai vedea nimic acolo. Am întâlnit o băbucă, avea cam 65-70 de ani, și o salut în germană și o întreb câți au murit și a spus că au fost 20000 și au rămas 8. Într-un oraș mic. Dar unde au fost un milion? Câți au murit?  Foarte greu a fost acolo, nu am văzut nici un oraș întreg, numai satele, alea le-au lăsat libere. Fabricile din sate nu au fost bombardate, acolo umblam cu cartela după mâncare pe la alimentare și când am venit înapoi oamenii nu știau ce sună, dintr-o dată au început să sune toate sirenele de la fabrici, au sunat așa prelungit a ținut cam o jumătate de oră și eu am zis „se termină războiul” și, așa a fost. Și apoi a fost libertate, liniște.  A fost foarte greu, foarte greu.

Părinții au rămas acasă în viață amândoi. M-am dus în 43 și am venit în 45 când s-a terminat războiul. Am venit pe jos multă vreme, 35 de zile am venit cu tren cu tot. Atâta ne-o costat până acasă. Am venit când pe jos, când cu trenul. Cum puteai prinde trenul. Am fost ca furnicile, nu încăpeam pe străzi. Și apoi americanii au aranjat cu trenuri. Ei tot cărau. Erau trenuri de marfă, câți încăpeau înăuntru, câți acolo deasupra așa ca snopii de grâu. Lume multă. Milioane. A trecut și asta. Să nu mai fie.

Câți ani ați stat în război? Câți ani ați fost plecat?
Am plecat în 1943 și am venit acasă în 1945. Când s-a gătat războiul eu am venit acasă. Ne-au lăsat să venim acasă, americanii. Nu au avut nevoie de noi dar rușii te luau de pe drum dacă te prindeau că erai în stare „Hai la Siberia!” În Siberia au fost duși și câte 4-5 ani, au stat în mină jos. Aveam un om care a fost morar la moară și povestea că și pe el l-au dus, și a spus că erau pe trenul de marfă și le dădea câte o sticlă de 600-700 de ml de apă așa cum se dădea la militari, apa s-a gătat în două zile și au murit de sete. Îi aruncau acolo în zăpadă. A fost batjocură de feciori. Acolo era mormântul, în zăpadă. Mureau, vă dați seama două săptămâni să nu bei apă. După 8-9 zile începi să te uști și apoi cazi jos. A fost o bătaie de joc pe feciori atunci, care au ajuns sub mâna rușilor a fost vai de ei.
Americanii au fost foarte cumsecade și cînd am venit acasă ne-au lăsat liberi în haina militară. Eu nu am fost cu ei acolo dar povesteau alții că a fost jale cu rușii. Americanii s-au purtat bine. Nemții erau cam săraci. Erau deținuți pe la cămine, pe unde era loc, i-au băgat acolo. Că pe un român din Făgăraș...că i-au prins să îi împuște pe ai noștri...un american avea crize și când ai crize nu ști ce faci. Pe când am venit, că am coborât de la primărie de sus și ei plângeau jos, erau înșirați, puși la împușcat și prima dată s-a tras în mine. Eu nu am știut ce face, dacă nu a tras, că nu a tras, că nu a avut cartuș și ei plângeau toți, erau verzi și galbeni și spuneau „ne împușcă”, iar eu zic „nu vă împușcă”,  eu eram în formă bună. Și apoi a luat vergeaua și a scos cartușul afară. Ăla e cartușul meu zice. Și am scăpat, ne-a iertat. Și ne-am întâlnit mai târziu la comandament cu soldatul și, acolo era un român din Făgăraș și i-am spus ce am pățit și a spus „să vă pară bine că ați rămas în viață, că are crize și atunci nu ști ce face. Și apoi el s-a dus, soldatul s-a dus la postul lui la primărie și pe noi ne-a lăsat liberi iarăși. Americanii nu au fost ca rușii.
Cel mai greu a fost cu bombardamentele și tancurile, aia a fost greu.

Americanii unde v-au ținut?
În Germania la granița cu Olanda. Acolo era liniște, deja era ocupat, acolo nu mai era război, au ocupat americanii. Acolo a fost liniște și nu a fost rău. Și când au venit au trecut printre noi și noi am ieșit care au știut limba engleză și au făcut un act că dacă vor avea ceva răniți să vină la noi să-i tratăm. Au fost foarte cumsecade americanii. Rușii îi împușcau acolo pe câmp. Foarte periculoși. Noi nu am dus lipsă de apă, la noi nu s-au golit sticlele. Cum se goleau le umpleau iar, că am făcut și noi mult, aveam marșuri de 50-60 de km, eram pregătiți de război și am mers până în Slovacia odată și apoi prin Ungaria. Am umblat destul dar nu mi-a fost frică deloc. Alții plângeau, eu n-am avut habar. Asta e și firea omului, iar acolo te formezi în nepăsare. Acolo habar nu ai. În mine s-a tras și habar n-am avut. Nici n-am știut. Am văzut că mă ochește...dar a mai avut cartuș pe țeavă, acela a fost norocul meu. Noi am trecut, dar alții au trecut prin mai multe, care au murit pe acolo prin Rusia, la rând.

Și ce ați făcut? Ați fost în spital? Ați lucrat în spital?
Da. Dimineața făceam instrucție cu arma ca infanteria și după-amiază făceam școală. Cum să-i pansăm, cum să-i tratăm, cum să-i purtăm. Nu a fost un lucru rău, a fost foarte bun. Și care a vrut a rămas acolo în armată, maghiarii, românii nu au vrut să rămână. Păi făceai un curs de 6 ore și ajungeai sanitar dar eu nu m-am dus nicăieri am stat acolo la țară.

Ați învățat limba germană sau engleză?
Nu. Știam câteva cuvinte uzuale. Am prins repede. Așa era firea mea, am vrut să învăț, am vrut să știu. Și a contat mult că știam câteva cuvinte. Știam, și număram câți soldați suntem, aveam cartelă fiecare, aveam legitimație de militar, eram aranjați destul de bine, dar fără arme. Nu am avut arme. Când au venit, ni le-au luat toate americanii și le-au pus acolo într-o cameră. Acolo a fost un loc ferit lângă Olanda și un loc frumos. Și ne-au dus așa prin sate până la primărie, ne vorbeau frumos civilii, n-am dormit afară niciodată. Ori în casă ori cum ne plăcea nouă în podul șurii, era fân, aveau fân nemții așa ca toamna, că acolo erau bogați. Și când intram întrebăm unde „să șlafen?”, și arătăm cu degetul sus la pod că era fân, trifoi. Și apoi unul stătea de pază și acela îi acoperea pe toți cu fân. A fost o lună frumoasă, rar luna mai așa frumoasă. Luna mai e așa o lună frumoasă, înfloresc toate și în mai și iunie nu prea plouă. Nu ne-a plouat. Am scăpat ușor față de alții. Că acum pe ăștia i-a îngropat în cărbune, că vagonul care are cărbunele pentru locomotivă e acolo lângă locomotivă, și de acolo mecanicul încarcă la foc și acolo eu n-am încăput și m-a băgat într-o ladă mare, mai mare ca masa asta. Și acolo am stat până la Brno în Cehoslovacia. Cel mai mare oraș Praga e pe dealuri, tot păduri sunt pe margine, dar Brno e un oraș mai mic mai liniștit. Acolo era un colonel, român, care ne-a dat legitimații militare în limba română un fel de livret și cu acela am venit până acasă. 35 de zile. Când am ajuns în Oradea erau și militari și români, ofițeri, subofițeri, au jucat o sârbă toți. Fain, foarte frumos. Acasă. Acasă e acasă! Când ai trecut granița nu mai ești acasă.

V-a așteptat cineva acasă?
Erau părinții amândoi și o vecină. Și erau veniți și la ei mulți de prin război. Eu am stat puțin de vorbă și m-am dus acasă. Că, grădina a fost mare, 70 de arii, și s-a împărțit între două bătrâne și noi eram în partea dreaptă și acolo mama era pe prispă și a venit o mătușă și a spus „Hai tu, că a venit Ion. Hai acasă!” Mama a înlemnit așa. A trecut și asta.

Ați venit de la război și v-ați căsătorit. Dar aveați iubita dinainte sau ați găsit-o după război? Cum a fost?
Am cunoscut-o înainte de război, dar timpurile au fost în felul acesta. Dar după război ne-am înțeles, am vorbit cu soția toată vara și ne-am căsătorit. În 46, iarna, în februarie. După asta iarăși m-au luat la armată la români, am venit aici în Cluj și am mai făcut trei luni. Am stat trei luni și ne-au lăsat acasă și apoi am făcut nunta militar. Așa erau timpurile, nu mai era armată, era distrusă. Și apoi ne-au concentrat două contingente, ca să fie țara cu armată. Au trecut și alea. M-am cerut și m-au lăsat. M-am dus acasă, am stat o săptămână, am făcut nuntă. A început frumusețea, viața de civil.
Și, ce-ați făcut după? După căsătorie, ce ați lucrat?
În agricultură. Și lucram croitorie când era ploaie și iarna întreagă. Că mai erau încă trei în sat, dar aceia nu coseau așa de mult ca mine. Lucram ziua, noaptea. La 6 mă sculam până seara la 8-9. Și șase perechi de pantaloni făceam la zi. Șase! Am făcut șură, că era veche. A stricat-o fratele meu, am adus lemne, am aranjat și am scos mașina de cusut în ogradă, în ocol și aveam doi meșteri și îi plăteam pe amândoi la zi din munca la mașina de cusut. Le dădeam și mâncare, băutură că așa e la țară. Aveam, nu era lipsă. Șase perechi de pantaloni erau 60 de lei și prețul unuia era 30. În fiercare zi le plăteam salariile din mașină. Și când trebuia mai venea și soția când trebuia ridicat un lemn mai greu, venea și ea și mă ajuta că era șură mare acolo, aveam șase animale. Patru mari și doi vițeluși. Eu am cumpărat două vite și tata două. La plug mergeam cu patru. Apoi mi-am făcut și plug și car. Mergeam la arat cu două pluguri. Că aveam teren mult de arat. Semănam câte o săptămână, două. Am lucrat frumos apoi câțiva ani și am făcut totul nou ce  a fost acolo. Casa am făcut-o mai târziu, era făcută cam de 14 ani și apoi am terminat. Că avea două camere și am mai mărit și am făcut încă o cameră și o bucătărie. Frumoasă casă e acum, o dau la copii.
Acum nu mai am rezistența de mers la distanță mare că am aproape 100 de ani. Am împlinit 99 în doi aprilie. Și am făcut armata la două țări. Și a fost o greutate colectivizarea, din patru vaci ne-au luat două, le-au dus la armată, le-au tăiat și le-au mâncat ungurii, că jumătate Ardealul a fost la unguri. Foarte greu a fost și am dat cotă de grâu, de porumb. 3200 de kilograme am dat, grâu, porumb și un car de fân, că eu nu aveam altceva, că era pământul arabil. Mari greutăți. Și eu eram cu mașina de cusut și am avut 300 de litri de lapte de dat, alții au avut câte 1000-1500. Foarte greu, foarte greu colectivizarea aceea. Și eu spun i-a dă carnetul încoace și mă uit acolo cum îi iscălitura și acolo la unt era peste 20 de litri de lapte predat. Acolo am scris unt și am iscălit iscălitura ăluia. M-am uitat bine și am făcut...Că untul se dădea în comună, laptele se dădea în sat. Ne-am dus la primărie și zice procurorul... de la Jibou a venit o comisie așa și zice „aici e mai mult dat, aici a depășit”, eu trecusem cu 5 – 10 kg mai mult. Și am scăpat ușor. 300 de kilograme am avut noi că a avut trei copii. Au fost oameni care au ajuns în fața legii și i-au dus de la casele lor. A fost o viață foarte grea, mai grea ca în război, că războiul e numai acolo unde e războiul, dar acasă e greu lucru, acolo îi duceau și nu mai veneau acasă. Foarte greu a fost. La bogați erau câte 1000-1500 de litri de lapte. De unde? Aveai 4 animale, dar nu erau toate cu lapte. Unii se duceau și cumpărau unt de la Jibou că era mai cu spor apoi să te descarci. Mari greutăți. A fost un chin pentru colectivizare. Și apoi impozitul era o mie-două de lei. Era mult două mii. Eu am cumpărat două vite tinere cu șase milioane două sute, n-am uitat, cu jug cu tot ni le-a dat omul. Frumoase, am arat cu ele că cu alea mergeam eu înainte și tata după mine. No, a fost viață frumoasă.
Apoi am avut doi copii, am venit la Cluj. Toți au lucrat și-au făcut casă. Prima casă am facut-o toți împreună, așa supraetajată. Copii au primit locuințe și eu am rămas acolo singur, apoi am vândut acolo și am venit aici. Că un băiat am aici și fiică-mea stă puțin mai încolo. Și m-am așezat între ei ca să mă ajute cînd unul când altul. După ce ajungi la bătrânețe ai nevoie. Prima dată am plecat eu în cercetare și soția a spus „dacă îl cumperi ăsta nu-s bolnavă în veci”, că era cam bolnăvicioasă, dar a trăit până aproape la 80 de ani așa cu toate operațiile.
Aveți aproape 100 de ani. Cum ați rezistat până la vârsta asta?
Eu am avut probleme cu fierea ca și soția și, am ținut regim special, în fiecare dimineață un ou și de cinci ori pe zi să mănânc la oră fixă și am fost la băi la Olănești. Mie mi-a dat doctorul să mănânc ouă dimineața timp de un an. Mi-a spus să mănânc de 5 ori pe zi, patru ore pauză între mese. Că eu m-am tratat, că eu aveam gratis dacă am fost militar în război aveam gratuit la orice stațiune, și am fost la multe, Covasna, Vatra Dornei, Buziaș. Și acelea m-au ajutat, tratamentul și băile, și iaca am ajuns la anii 99 și o lună. Atâta-s acum. Nu știu ce-o fi mâine dar până aici...așa mai împiedicat, dar m-am dus. Am tras cu coasa, că am stat la țară, lucram și la câmp cu soția și cu nepoții. Se bucurau. Frumoasă viață! Am mers acolo la sat cam 17 ani. Până la 83 de ani am tras cu coasa. Și la 83 am dat la copii. Dar așa viață frumoasă, din câți ani am cea mai frumoasă a fost cu nepoții acolo. Oriunde mergeam erau ciuperci prin păduri...„Hai bunicule, venim!” Și atunci eu aveam grijă să nu se împrăștie, să nu-i pierd. Erau patru, eram și eu. Soția nu a fost niciodată, numai noi cinci, nu ne-am pierdut niciodată. Frumoasă viața la țară.
Am avut 7 hectare de teren, cam atât,  a fost și pășunea, cam un hectar. Aveam două care ca bogații și două pluguri. Numai cal și căruță n-am avut. Era cu spor cu două pluguri, făceam într-o zi cât vroiam. Și mergeam la seceră, am fost uniți cu frați, cu surori, cu unchi, cu mătuși, mergeam în grup așa câte 7- 8 la seceră. Un hectar era gata până seara, cu coasele. Frumoasă viață!
Atunci era grâu frumos și în Germania. Acolo nu era războiul, atunci se semăna. Era grâul mare, la noi tot așa era că la noi a trecut frontul numai așa cum se putea. Ungurul a fugit, rușii după ei cu românii.
Care e cea mai veche amintire din copilărie pe care o aveți?
Mergeam cu tata la câmp cu vacile, cu plugul cu carul. Avea numai un plug atunci. După ce m-am căsătorit am făcut încă un plug și un car. Am ajuns în stare destul de bună și apoi au dat peste noi cotele alea grele, impozite mari, mari. Tata plângea. Tata era plângăcios.

De război când ați auzit prima dată?
De la radio. Eram acasă. Războiul a început în 4 octombrie, așa spre toamnă și s-a gătat în vară. Cam patru ani aproape.
Aveați 18 ani atunci.
Da. și când m-am dus în armată am avut 19 ani jumătate.
La 1 iunie am intrat în sat. Era plin hotarul de oameni si de cai. Făceam semn cu mâna de salut. Acelea au fost cele mai frumoase zile din viață. De război  am aflat de la radio. Războiul a început în 4 octombrie , spre toamnă și s-a terminat în vară, cam 4 ani aproape.
Și, unde v-ați dus în armată?
În Ungaria, în Comarom. Este un oraș împărțit în două. Este Dunărea acolo. Un Comarom era acolo în Ungaria și unul în Slovacia. Și am mers și în Slovacia. Era ocupată de unguri și acolo. Și acolo ne-am dus pe jos dar acela a fost drum greu, foarte greu. Vreo 60 de km iarna într-o zi, gata de război. Arma, lopățica, baioneta, masca. Nu a fost ușor. Drumul acela nu l-am uitat nici astăzi. Și acolo când am ajuns era mâncarea gata. Dintr-o sută și douăzeci, treizeci, câți am fost am rămas numai vreo 25-26. Oamenii nu au mai putut merge, se culcau pe șanț, pe zăpadă. Și au venit salvări și îi culegeau. Când am ajuns acolo, 25 de oameni din 140 cu ofițeri cu tot, am mers la o școală mare unde stăteam pe paie jos, dar aranjat fain. Au făcut mâncare bună, gulaș, așa spun ungurii din carne de porc din conserve, că fierbe repede și m-am culcat la locul unde mi-au spus că e al meu. Nu m-am putut scula pînă dimineața, așa am mâncat întins. Așa am fost de distrus, toți, nu numai eu. Apoi a doua zi ne-am trezit la ora 11. De seara de la ora opt am dormit până la 11 a doua zi. Și am ieșit afară, nu era nici un plan, nici un program. Și am mers pe camp. Încă era asemănător cu satul unde locuiam. Dar au trecut și am scăpat de toate. Și apoi în acea zi ne-am dus pe camp cu schiurile. Eu nu știam, dar mergeam. A doua zi am făcut teme de luptă cu alte companii prin păduri, foc de tunuri, foc de avioane. Trebuia să mergi odată în șanțul din dreapta, odată în șanțul din stînga. Și încărcat cu greutate. Era și distractiv. Tineri 20 de ani, ce era mare lucru. Nouă nu ne prea păsa, mai era câte unul așa mai fricos dar a trecut. Și apoi după două săptămâni am ajuns acasă. Atât am stat în Slovacia. Ce am văzut în Slovacia, atâta frumusețe nu există în Europa. Aranjament și oameni așa zdraveni. Acolo am mers la biserică în fiecare duminică. Așa mergea armata și în Ungaria, în fiecare duminică la biserică. Așa erau aranjați în biserică, dreptunghiular. Aici erau fetele, partea femeilor, dar numai de la 10-12 ani în sus și în capăt erau bătrânele, 70-80 de ani. Nu s-au mișcat un milimetru nici unul cât am stat. Noi am stat așa, că acolo se făcea teatru, acolo cânta Corul. Nu știu cum de am încăput toți acolo. Și partea bărbaților, erau copii de la 12 ani în sus, atât erau de frumoși, roșii ca focul. Erau ținuți bine, Slovacia era un stat frumos. Ce cai am văzut acolo și făceau niște pâine mare, mare. La fiecare au dat, dar numai la români. Le era ciudă pe unguri că erau supuși lor. Și apoi tot așa erau roșii până în capăt, și fetele și băieții, și bătrânele. Erau bine ținuți. Aveau niște cai gri, de două ori cât un cal. Dacă pui la plug doi cai, aceia se duc. Da, a fost frumoasă Slovacia și semăna cu satul nostru de acasă. Era exact așa doar că dealurile erau puțin mai așezate, dar exact ca la noi. Spuneam ia uite măi, am ajuns acasă.
Și cu rușii nu v-ați întâlnit?
Da. Ne-am întâlnit. Și ei erau prietenoși dar ei furau. Era un român și un rus și am mers în ogradă la un neamț, că era așezământ bogat acolo. Satele stăteau bine și la nemți și ne-am dus așa și acolo în grădină erau atâtea găini, atâtea rațe, erau turme ca de oi, Măi nu știu rusul odată le fura, la băga în sac. Și ne ducem la coteț unde se culcau găinile noaptea și nu știu care a intrat românul sau rusul și eu am ținut numai afară ceva și 25 de ouă a luat de acolo. Ne-am dus undeva le-am fiert și le-am mâncat, noi. Și a furat trei bucăți, două găini și nu știu rață sau cea fost a treia. Le-am mâncat și pe acelea. Rusul fură, dar nu știu cum așa domnule. Le prinde așa. Apoi a trecut viața așa amestecat, când mai dulce, când mai amar, cu acea colectivizare, și războiul. Și iaca am ajuns la ani mulți. Astăzi le e frică că or muri, mie îmi e frică că oi trăi.

Toată viața ați fost un om optimist?
Da! Și curajos. Am fost cel mai mare din familie, trebuia să fiu obișnuit cu răul, cu greul. Dar până la urmă nu a fost greu. Lucram mult, mult dar eram formați așa, obișnuiti. Două bivolițe ne-au luat cu 28 de bani kilogramul de carne, cu 28 de bani kg de grâu. Am dus odată…ne-au trecut chiaburi și noi n-am avut câte 20 de hectare ca alții, dar a avut ură secretarul pe tata și a discutat cu primarul și tata știa că era un om rău, bătăuș. Avea pregătire dar era bătăuș. Sora mea nu l-a vrut, a discutat cât a discutat și gata. I-a spus că dacă se mărită cu altul o omoară. Mai tare s-a aprins. S-a bătut cu mulți. Numai unul l-a bătut pe el, un vecin de-al lui. Erau numiți neam contra. Unde se duceau ei, nimeni nu mișca un pas. Ceilalți jucau vara la nunți că se țineau afară, era frumos. Și a trecut viața.
Și atunci am stricat casa și am refăcut din două camera am făcut trei, o bucătărie mai mică și a fost de lucru acolo. Eu am făcut cărămida, a fost de lucru acolo. Am întrebat o vecină care mi-a arătat cum se face cărămida și cu un cumnat am mers după cărbuni, și am ars-o acasă și eu cu mâna mea am clădit, am tencuit, numai tavanul l-a făcut un bătrîn vecin de acolo.
Mă duc după cărbuni, am săpat cam un metru și jumătate și văd acolo că cineva a început să sape pentru apă. Am dat drumul la vaci, era așa spre toamnă și sap cărbunele. Și cum au săpat alții aud că scârțâie. Ies afară, am făcut doi pași și dincolo de apă s-a rupt dealul. O clipă. Dacă nu mă mișcam acolo rămâneam și nu știai unde sunt. Apoi am dat pământul la o parte și am adus un car de cărbuni și am ars cu cărbuni. Frumoasă casa. Grădina are vreo 35 de ari, plină cu pomi, că am avut o gospodărie întreagă, magazie, grajd de vite, grajd de oi pentru iarnă, bucătărie afară, am avut multe, aranjat bine. Și acum e plină ograda. Acolo am trăit 38 de ani sau 40 și apoi am venit la Cluj. Am ieșit din colectiv și am venit aici.
Ați trecut prin multe!
Da, și am fost și bolnav. Cu fierea am fost la doctor după un an și m-am îngrășat opt kg lucrând pe casă. Un ou la zi. Cinci mese pe zi și lapte beam din belșug.
Ce sfat le dați tinerilor de astăzi? Un sfat de viață, cum să trăiască.
Aș avea ce le spune. Cu grijă. Mișcarea e sănătate. Cei care au lucrat în fabrică a fost greu. Eu n-am lucrat în fabrică că am fost la poartă. Aș avea ce povesti mai ales că au fost mai mulți ani grei, război, colectivizare, părăsirea satelor. În sate nu găsești 30-40 de bătrâni și eu am lucrat în sediu la CAP. Am avut 467 de muncitori, femei și bărbați. Nu știu dacă sunt de lucru 2 sau 3. Unde s-au dus că toate satele sunt așa că dacă piere țara rămân satele goale că mor. Acum se mai duce câte unul care e deștept, că așa am auzit și eu și am făcut casa și așa fac și alții. Mie mi-a plăcut să trăiesc la țară, am făcut mișcare. Coseam, am cosit și o lună în fiecare zi. Dormeam în fân și mâncam și a trecut viața. Cum zice oricine dacă am să fiu tânăr încă o dată, ar fi bine. Dar nimeni nu mai trăiește ceea ce a trăit. Acum sunt bătrân, e mai greu. Am avut familie frumoasă, 24 de personae, mi-am pierdut soția și pe încă cineva și acum suntem 22, destul de mare familie. Am șase nepoți căsătoriți, mă bucur de ei și șapte strănepoți frumoși. În seara de Anul Nou știți că se urează atunci. Am în Franța, în Anglia, toi m-au salutat în acea seară. O bucurie așa de mare…așa am dormit de nu am auzit nimic. Așa am dormit ca atunci în Slovacia. Pentru mine acela a fost cel mai greu drum din viață. Dar am dat de oameni buni, am mers și în șezători cu feciori și fete, ca la noi, încă mai bine. Foarte primitori slovacii. Îmi amintesc de cehul acela. Acela a salvat 12 români că ne duceau rușii.
 
Interviu realizat de Plt. maj. Ioana Nistorescu și M.M. cls. III Radu Cioloca
Foto: Plt. maj. Ioana Nistorescu și M.M. cls. III Radu Cioloca