Pe drumul onoarei și al jertfei
Eleva caporal Larisa Buda (clasa a XI-a la Colegiul Național Militar „Mihai Viteazul” Alba Iulia) a obținut Premiul I la Concursul național „Eroul meu de ieri şi de azi” cu eseul inspirat de povestea de viață a străbunicului ei și a unui camarad al acestuia.
Trecerea timpului nu se măsoară în ani, ci în viața oamenilor: oameni veniți, oameni plecați, fiecare lăsându-și amprenta asupra vieții și multe amintiri frumoase care se vor regăsi mereu în sufletul și mintea noastră. Din momentul în care pășim în lume, numărătoarea inversă începe neștiind când va sosi clipa când o vom părăsi. Numele strămoșilor noștri, care cu mult curaj și-au apărat familia și țara, dăinuie peste veacuri, iar sufletele lor tinere și-au găsit mântuirea prin apărarea granițelor țării noastre, România. Cu pași mărunți și grăbiți avea să înceapă „iadul” celui de-al Doilea Război Mondial. Deși, la 7 septembrie 1939, se hotărâse menținerea țării în neutralitate, aceasta nu va rămâne mult timp în afara conflictului. La începutul verii anului 1940, Germania nazistă și Uniunea Sovietică amenințau spațiul românesc, România risca astfel să devină o victimă colaterală a războiului. Sovieticii au accelerat concentrarea trupelor sale la granița cu România, iar în acea vară, prin forță, au fost răpite din ”trupul sfânt” al țării: Basarabia, partea de nord a Bucovinei și Ținutul Herța de către Uniunea Sovietică; nordul Transilvaniei de către Ungaria; Cadrilaterul de către Bulgaria.
România a avut dintotdeauna o istorie zbuciumată. Încercările prin care poporul nostru au trecut de-a lungul vremii au frânt multe inimi și au despărțit multe familii, uneori pentru totdeauna. În spatele datelor importante ale istoriei noastre stă o istorie mică, istoria personală a fiecărui individ care a trecut prin momentele și încercările acelor vremuri și jertfele individuale ale miilor de anonimi, ale eroilor cărora uităm să le fim recunoscători. Cei mai mulți dintre noi au părinți, bunici sau străbunici, care fără să-și dorească, au ajuns să fie, pentru noi, niște eroi. Aproape în orice casă țărănească se regăsesc portretele unor tineri frumoși luați de la coasă, de la câmp, de lângă soție, copii și trimiși pe front neștiind dacă se vor mai reîntoarce vreodată. S-au dus la luptă, cu acel bun simț țărănesc și cu crezul că participarea la război este o datorie națională purtând cumva, după putere, povara unei responsabilități naționale și individuale, a propriului destin și a propriei familii. Unii, cu mai mult noroc, s-au întors la casele lor, au trăit pentru a povesti urmașilor despre sacrificiile lor, dar și ale celor care s-au jertfit pentru țară, neam și libertate. Alții, din păcate, au plătit un preț greu pentru realizarea victoriei. Unul dintre acești bravi eroi a fost și străbunicul meu, Cioci Avram, care a contribuit la scrierea câtorva rânduri în paginile de istoriei ale familiei mele, însă în inima străbunicii mele a lăsat răni adânci de dor.
Cu puțin timp în urmă, după ce tocmai intrasem la colegiul militar, plină de entuziasm și fericire, la revenirea acasă, în vacanță, am fost întâmpinată în prag de străbunica mea, Cioci Ana, care după ce m-a felicitat, mi-a înmânat o cutie mică, veche, prăfuită dar plină de valoare: „cutia cu istorie”.
Cu ochii plini de lacrimi care se scurgeau pe obrajii brăzdați de greutăți și bătrânețe, cu mâinile tremurând, mi-a dat această comoară și m-a făcut responsabilă de păstrarea vie a memoriei trecutului și datoria față de țară și neam. Am privit-o mirată, contrariată, impresionată până la lacrimi, cum o ființă atât de plăpândă ascunde în sufletul ei o durere atât de mare, dar totodată și o împlinire sufletească imensă.
Abia după ce am deschis ”cutia cu istorie”, așa cum o denumise străbunica, am înțeles totul, aici am găsit amintirea cea mai de preț: poza străbunicului meu și o foaie îngălbenită, pe care erau așternute câteva rânduri ce ascundeau o poveste cutremurătoare, o suferință greu de imaginat și o veste cumplită care a zdrobit de durere sufletul unei soții deja îngenunchiată de greutăți și responsabilități și a distrus speranțele unor copii ce urmau să afle că sunt orfani.
Plină de entuziasm și mândrie, dar totodată responsabilă de a duce mai departe memoria străbunicului meu, am început să sap adânc în paginile trecutului familiei mele pentru a descoperi cât mai multe amănunte despre soarta celor care au pierit în război dar și despre soarta celor rămași în viață.
De la an la an, supraviețuitorii războiului au trecut pragul veșniciei, tot mai grăbiți. Însă am avut onoarea să cunosc și să privesc în ochii ușor obosiți de anii trecuți peste el, pe un camarad al străbunicului meu, un învingător al crudului război, care refuza să-și conștientizeze eroismul. Pentru el, tot ceea ce a făcut, a fost un act firesc, pe care îl povestește spre folosul generațiilor următoare.
Dar cine mai are vreme să îl audă? Cine să înțeleagă durerea fizică și emoțională a acestui vârstnic? Gheorghe Ionuți, un om simplu, în vârstă de 101 de ani, are o poveste de viață cum rar îți este dat să asculți. Eu am avut onoarea de a asculta și înregistra povestea unui erou!
Născut la data de 20 iulie 1920, într-o familie săracă, a fost slugă la familiile bogate din localitatea natală Fărcașa. La vârsta de 20 ani, mai exact în 1940 s-a înrolat în armată. După o scurtă perioadă de timp, a fost trimis pe front, cam prin martie 1941, așa cum își amintește cu emoție:”eram pe lângă Iași, acolo era linia cu dușmanii de atunci, cu care am devenit prieteni ulterior...vreau să precizez că România dăduse foarte multe jertfe și la suprafața și numărul ei de locuitori, se făcuseră foarte simțite aceste lipsuri. Ca atare, am făcut frontul în doi ani, unul la baterie, unul la observator. La 23 august ne-am reconsiderat aliații și am pornit spre vest. Pentru mulți dintre camarazii mei a fost un moment de confuzie. Tot ce putea însemna răul pentru mine, era războiul. Doar credința în Dumnezeu m-a ținut. Când s-a rupt frontul în zona noastră, nu departe de Budapesta, întregul pluton a fost înconjurat. Când ești înconjurat ce poți să faci? Am fost rănit, am fost sfârtecat de un proiectil, care a căzut la o distanță foarte mică de noi, am primit o schijă care mi-a luat aice partea stângă. Noi eram la pământ și schimbam focuri cât se putea într-o situație în care eram copleșiți de dușmani. Doi sergenți, niște eroi, au reușit să mă recupereze târâș, au câștigat o viață, întrucât am supraviețuit. Așa ceva nu poți să uiți niciodată...am stat jumătate de an în spital la Budapesta” povestește badea Gheorghe. A adunat o viață și cu bune și cu rele, însă alege să țină minte doar ce a fost bine. Își aduce aminte cu nostalgie trecutul, faptele eroice din timpul războiului, cum manevra „Katiușa”, cea care i-a salvat viața, neștiind însă câte vieți a curmat cu ea. Frigul îndurat în tranșee, frica, necunoscutul, foamea și oboseala strânsă pe parcursul lunilor petrecute în război, vor fi amintiri întipărite adânc în sufletul și mintea lui badea Gheorghe, amintiri greu de uitat. Le-a luat pe toate exact așa cum au venit și a înfruntat fiecare încercare cum a crezut că e mai bine:”am avut sănătate și nu mi-o părut greu nimica, războiul a fost ca războiul,”spune nenea Gheorghe.
După ce s-a recuperat în urma rănilor de război, s-a întors acasă, acolo unde și-a făcut o familie și și-a construit o gospodărie. A avut 5 copii, 11 nepoți și 13 strănepoți. Și-a crescut copii în spirit militar, în care și-a croit și el cariera, și i-a învățat ce înseamnă respectul și valorile unei familii.
Din fericire, noi, cei tineri nu știm ce înseamnă războiul sau care sunt consecințele lui. Din păcate însă recunoștința față de meritele acestora n-a fost pe măsura abnegației, dăruirii și devotamentului cu care ei și-au făcut datoria sub drapelele de luptă ale oștirii române. Parcurgând documentele vremii, am constatat cu stupoare faptul că și acei eroi care au avut privilegiul să se întoarcă la casele lor nu au beneficiat de unele drepturi, iar meritele lor de pe câmpurile de luptă au fost uitate.
De aceea se cuvine să-i cinstim pe eroi, azi și în fiecare clipă a vieții noastre. De fapt, ei ne sunt atât de aproape! Căci în fiecare clipă în noi, fără să știm, bate o inimă de Mircea, de Ștefan și de Mihai....o inimă de domnitor sau de simplu soldat care și-a ascuns, așa cum se spune și în cântec:”toată țara în raniță, ca să nu i-o fure nimeni niciodată”.
Eleva caporal Larisa Buda (clasa a XI-a la Colegiul Național Militar „Mihai Viteazul” Alba Iulia) a obținut Premiul I la Concursul național „Eroul meu de ieri şi de azi” cu eseul inspirat de povestea de viață a străbunicului ei și a unui camarad al acestuia.
Trecerea timpului nu se măsoară în ani, ci în viața oamenilor: oameni veniți, oameni plecați, fiecare lăsându-și amprenta asupra vieții și multe amintiri frumoase care se vor regăsi mereu în sufletul și mintea noastră. Din momentul în care pășim în lume, numărătoarea inversă începe neștiind când va sosi clipa când o vom părăsi. Numele strămoșilor noștri, care cu mult curaj și-au apărat familia și țara, dăinuie peste veacuri, iar sufletele lor tinere și-au găsit mântuirea prin apărarea granițelor țării noastre, România. Cu pași mărunți și grăbiți avea să înceapă „iadul” celui de-al Doilea Război Mondial. Deși, la 7 septembrie 1939, se hotărâse menținerea țării în neutralitate, aceasta nu va rămâne mult timp în afara conflictului. La începutul verii anului 1940, Germania nazistă și Uniunea Sovietică amenințau spațiul românesc, România risca astfel să devină o victimă colaterală a războiului. Sovieticii au accelerat concentrarea trupelor sale la granița cu România, iar în acea vară, prin forță, au fost răpite din ”trupul sfânt” al țării: Basarabia, partea de nord a Bucovinei și Ținutul Herța de către Uniunea Sovietică; nordul Transilvaniei de către Ungaria; Cadrilaterul de către Bulgaria.
România a avut dintotdeauna o istorie zbuciumată. Încercările prin care poporul nostru au trecut de-a lungul vremii au frânt multe inimi și au despărțit multe familii, uneori pentru totdeauna. În spatele datelor importante ale istoriei noastre stă o istorie mică, istoria personală a fiecărui individ care a trecut prin momentele și încercările acelor vremuri și jertfele individuale ale miilor de anonimi, ale eroilor cărora uităm să le fim recunoscători. Cei mai mulți dintre noi au părinți, bunici sau străbunici, care fără să-și dorească, au ajuns să fie, pentru noi, niște eroi. Aproape în orice casă țărănească se regăsesc portretele unor tineri frumoși luați de la coasă, de la câmp, de lângă soție, copii și trimiși pe front neștiind dacă se vor mai reîntoarce vreodată. S-au dus la luptă, cu acel bun simț țărănesc și cu crezul că participarea la război este o datorie națională purtând cumva, după putere, povara unei responsabilități naționale și individuale, a propriului destin și a propriei familii. Unii, cu mai mult noroc, s-au întors la casele lor, au trăit pentru a povesti urmașilor despre sacrificiile lor, dar și ale celor care s-au jertfit pentru țară, neam și libertate. Alții, din păcate, au plătit un preț greu pentru realizarea victoriei. Unul dintre acești bravi eroi a fost și străbunicul meu, Cioci Avram, care a contribuit la scrierea câtorva rânduri în paginile de istoriei ale familiei mele, însă în inima străbunicii mele a lăsat răni adânci de dor.
Cu puțin timp în urmă, după ce tocmai intrasem la colegiul militar, plină de entuziasm și fericire, la revenirea acasă, în vacanță, am fost întâmpinată în prag de străbunica mea, Cioci Ana, care după ce m-a felicitat, mi-a înmânat o cutie mică, veche, prăfuită dar plină de valoare: „cutia cu istorie”.
Cu ochii plini de lacrimi care se scurgeau pe obrajii brăzdați de greutăți și bătrânețe, cu mâinile tremurând, mi-a dat această comoară și m-a făcut responsabilă de păstrarea vie a memoriei trecutului și datoria față de țară și neam. Am privit-o mirată, contrariată, impresionată până la lacrimi, cum o ființă atât de plăpândă ascunde în sufletul ei o durere atât de mare, dar totodată și o împlinire sufletească imensă.
Abia după ce am deschis ”cutia cu istorie”, așa cum o denumise străbunica, am înțeles totul, aici am găsit amintirea cea mai de preț: poza străbunicului meu și o foaie îngălbenită, pe care erau așternute câteva rânduri ce ascundeau o poveste cutremurătoare, o suferință greu de imaginat și o veste cumplită care a zdrobit de durere sufletul unei soții deja îngenunchiată de greutăți și responsabilități și a distrus speranțele unor copii ce urmau să afle că sunt orfani.
Plină de entuziasm și mândrie, dar totodată responsabilă de a duce mai departe memoria străbunicului meu, am început să sap adânc în paginile trecutului familiei mele pentru a descoperi cât mai multe amănunte despre soarta celor care au pierit în război dar și despre soarta celor rămași în viață.
De la an la an, supraviețuitorii războiului au trecut pragul veșniciei, tot mai grăbiți. Însă am avut onoarea să cunosc și să privesc în ochii ușor obosiți de anii trecuți peste el, pe un camarad al străbunicului meu, un învingător al crudului război, care refuza să-și conștientizeze eroismul. Pentru el, tot ceea ce a făcut, a fost un act firesc, pe care îl povestește spre folosul generațiilor următoare.
Dar cine mai are vreme să îl audă? Cine să înțeleagă durerea fizică și emoțională a acestui vârstnic? Gheorghe Ionuți, un om simplu, în vârstă de 101 de ani, are o poveste de viață cum rar îți este dat să asculți. Eu am avut onoarea de a asculta și înregistra povestea unui erou!
Născut la data de 20 iulie 1920, într-o familie săracă, a fost slugă la familiile bogate din localitatea natală Fărcașa. La vârsta de 20 ani, mai exact în 1940 s-a înrolat în armată. După o scurtă perioadă de timp, a fost trimis pe front, cam prin martie 1941, așa cum își amintește cu emoție:”eram pe lângă Iași, acolo era linia cu dușmanii de atunci, cu care am devenit prieteni ulterior...vreau să precizez că România dăduse foarte multe jertfe și la suprafața și numărul ei de locuitori, se făcuseră foarte simțite aceste lipsuri. Ca atare, am făcut frontul în doi ani, unul la baterie, unul la observator. La 23 august ne-am reconsiderat aliații și am pornit spre vest. Pentru mulți dintre camarazii mei a fost un moment de confuzie. Tot ce putea însemna răul pentru mine, era războiul. Doar credința în Dumnezeu m-a ținut. Când s-a rupt frontul în zona noastră, nu departe de Budapesta, întregul pluton a fost înconjurat. Când ești înconjurat ce poți să faci? Am fost rănit, am fost sfârtecat de un proiectil, care a căzut la o distanță foarte mică de noi, am primit o schijă care mi-a luat aice partea stângă. Noi eram la pământ și schimbam focuri cât se putea într-o situație în care eram copleșiți de dușmani. Doi sergenți, niște eroi, au reușit să mă recupereze târâș, au câștigat o viață, întrucât am supraviețuit. Așa ceva nu poți să uiți niciodată...am stat jumătate de an în spital la Budapesta” povestește badea Gheorghe. A adunat o viață și cu bune și cu rele, însă alege să țină minte doar ce a fost bine. Își aduce aminte cu nostalgie trecutul, faptele eroice din timpul războiului, cum manevra „Katiușa”, cea care i-a salvat viața, neștiind însă câte vieți a curmat cu ea. Frigul îndurat în tranșee, frica, necunoscutul, foamea și oboseala strânsă pe parcursul lunilor petrecute în război, vor fi amintiri întipărite adânc în sufletul și mintea lui badea Gheorghe, amintiri greu de uitat. Le-a luat pe toate exact așa cum au venit și a înfruntat fiecare încercare cum a crezut că e mai bine:”am avut sănătate și nu mi-o părut greu nimica, războiul a fost ca războiul,”spune nenea Gheorghe.
După ce s-a recuperat în urma rănilor de război, s-a întors acasă, acolo unde și-a făcut o familie și și-a construit o gospodărie. A avut 5 copii, 11 nepoți și 13 strănepoți. Și-a crescut copii în spirit militar, în care și-a croit și el cariera, și i-a învățat ce înseamnă respectul și valorile unei familii.
Din fericire, noi, cei tineri nu știm ce înseamnă războiul sau care sunt consecințele lui. Din păcate însă recunoștința față de meritele acestora n-a fost pe măsura abnegației, dăruirii și devotamentului cu care ei și-au făcut datoria sub drapelele de luptă ale oștirii române. Parcurgând documentele vremii, am constatat cu stupoare faptul că și acei eroi care au avut privilegiul să se întoarcă la casele lor nu au beneficiat de unele drepturi, iar meritele lor de pe câmpurile de luptă au fost uitate.
De aceea se cuvine să-i cinstim pe eroi, azi și în fiecare clipă a vieții noastre. De fapt, ei ne sunt atât de aproape! Căci în fiecare clipă în noi, fără să știm, bate o inimă de Mircea, de Ștefan și de Mihai....o inimă de domnitor sau de simplu soldat care și-a ascuns, așa cum se spune și în cântec:”toată țara în raniță, ca să nu i-o fure nimeni niciodată”.