La 95 de ani, doamna Lucia  încă mai poartă, pe antebrațul stâng, cicatricea schijei care a atins-o în altă viață, pe când avea 14 ani și era "sora Lica", așa cum îi spuneau doctorii și cum o strigau pacienții cu dureri atroce.
"Am ieșit în curtea spitalului să pansez un rănit. Nu știu cum am reușit, ca dârdâiau ferestrele de la bombe. Atacau cu aviația, veneau neîncetat formații. Soldații din curte se lipeau de pereții clădirii, să se protejeze, că toate ușile erau încuiate după evacuarea spitalului. Mai rămăsesem doar noi, o echipă mică, făceam operaţii în subsol.
Noroc că m-a văzut un soldat, mi-a dat boneta jos și mi-a pus o cască pe cap, că din cer tot curgeau flăcări dintr-un avion avariat.... dar uitați, aici pe mâna m-a atins, am văzut abia când am întrat înapoi că am sânge."  Vorbește ca și cum ar fi o zgârietura, nu o rană care i-a rămas mărturie vreme de 80 de ani.
 
 Era o copilă de 14 ani.
"Aveți ochii de atunci." i-am zis, după ce am privit fotografia copilei cu fața rotundă și dârză,  ținută acum de degetele firave ale doamnei de 95 de ani. "Am operat ziua și noaptea, în subsol, în asediu. Era plin, gemeau de durere, ne aduceau răniți de peste tot, cu plăgi împușcate, cu cangrene. Scoteam gloanțe și făceam amputări. Nu tăiam eu, eram mică,  tăia doctorul cu un fierăstrău. Ma uit în spate și nu știu cum am putut sa fac asa asa ceva, acum nici un pui nu pot sa mai tai.
Eram o copilă.
Aș da orice sa mă simt acum măcar pe jumătate cât m-am simțit de iubita în război. Eram cea mai mică, dar doctorul ma tinea pe langa el, învățasem și îi ajutam pe toți. Doctorii, soldații..și la liceu mă apreciau, că știau că lucrez în spital și operam răniții.
Să știți dumneavoastră, cât ar fi de bărbați, când erau răniți și în dureri, după cuvântul sacru "mama", venea cuvântul "soră".  Asta le eram."

 
Câte a văzut în cei 3 ani petrecuți ca sora medicală la Spitalul Militar Constanța, nu știm dacă și le mai amintește pe toate. Nu era pe front cu arma în mână, dar lupta ei era pe viață și pe moarte, pentru soldații răniți.
"Am avut 2 ocazii când am răcnit, de durere sau uimire. Prima data când un comandor de marină, cunoscut de-al doctorului, pe care îl mai știam și eu, a fost adus împușcat in gat. Am curățat plaga de intrare, am pus pansament și i-am făcut ecografie. Omul era pe picioarele lui, zicea că mă ia de nevastă când se face bine. Eu i-am zis ca nu, că am liceu de făcut, ca e bătrân. Avea spre 40 de ani, eu 15. Și îl tot întrebam pe doctor când îl operam, și parcă tot amâna, așa, într-o doară. După câteva zile mi-a zis: Lica, pregatestel, că mâine îl operam. Comandorul și-a pus toate lucrurile într-o pungă și mi le-a dat mie sa i le țin. Ochelarii, ceasul, tabachera...
 Și doar ce l-am deschis și am scos glonțul, ca a făcut hemoragie și a murit. Vedeți voi, doctorul văzuse la radiografie ca ii se oprise în carotida. A mai tras de timp sa ii cheme familia. Am ieșit plângând din sala...în capătul holului venea mama lui. I-am dat lucrurile și am plecat."
 
A doua oară ne-au adus un pacient căruia ii zdrobise explozia pieptul. Nu mai avea nimic, ii vedeam inima cum ii bate în piept. Și se tot ruga se mine sa îl salvez,  ca are copii. În mintea mea, am zis "o sa scapi din asta când ma fac eu popă!". Dar ce sa vedeți, nu ii atinsese niciun organ vital...i-au pus placa de metal sa ii închidă pieptul și a trăit."

➡️Mai sunt doar 1069 de veterani și în fiecare zi numărul scade. Experiența lor nu trebuie uitată, acum avem ultima șansă de a afla aceste povești de viață direct de la cei care le-au trăit. Pe 29 aprilie este Ziua Veteranilor de Război. 

Text: cpt. Mirela Vîță
Un proiect @Serviciul Multimedia-DIRP