Undeva pe deal, la marginea satului Fărău, locuiește veteranul de război Ioan Loghin, 102 ani împliniți chiar de 1 mai.

La vârsta aceasta își îngrijește soția, de 95 ani, aflată pe pat, paralizată de 13 ani. Femeia are Alzheimer, nu îl recunoaște și îi sărută mâna de fiecare dată când e lângă ea, mulțumindu-i, ca unui străin, că o îngrijește. Moșu' Loghin e un om mărunțel, foarte călit de viață și împăcat cu toate. A avut zece copii. Nouă dintre ei ii trăiesc, fiind stabiliți în țară și străinătate. E tare mândru de toți. Are o fată în satul vecin, în Sânbenedic, care vine zilnic, le face de mâncare și îi îngrijește. Moșu' Loghin nu mai vede decât foarte puțin. La poartă are o bancă, iar până la ea ajunge pe pipăit.

A fost încorporat la Batalionul 5 Vânători de Munte din Abrud și a ajuns până în Cecenia. În urma unui atac al partizanilor ruși, a fost grav rănit la picioare, în Crimeea. A fost abandonat de camarazii săi în groapa în care se refugiaseră și unde au fost atacați ulterior. Povestește el că era o zi călduroasă, nimeni nu era în jurul lui și îi era foarte sete. Picioarele ciuruite erau întoarse invers, în spate, cu tot cu bocanci. A stat acolo inert până spre seară. De sete și având dureri insuportabile, simțea cum i se usucă trupul și că moare. Armata, povestește el, aduna noaptea în niște camioane morții și, eventual, și răniții. Așa au dat de el, mai mult mort decât viu. A fost pus deasupra morților. În noapte aceea, a fost operat într-un spital improvizat, fiind anesteziat cu morfină. Recuperarea a durat vreo cinci luni, în spitale din Crimeea, Corabia și Caracal, în funcție de cum rușii se apropiau. A îndurat chinuri inimaginabile până s-a vindecat. Nu a crezut vreodată că va mai putea umbla. De fapt, se aștepta să-i fie amputate picioarele, mai ales că mult timp tratamentul nu avea efect. Acasă s-a întors cu greu, din cauza lipsei transporturilor, liniile de cale ferată fiind distruse de armata germană. Ajunge în halta din Unirea, sus, urcat pe o locomotivă, nefiind vagoane disponibile, iar de acolo, pe jos, acasă la Fărău, unde îl asteptau frații mai mici, în număr de unsprezece, și mama, tatăl său decedând înainte de război la vârsta de 50 de ani.

S-a căsătorit cu femeia lui, alături de care trăiește din 1946, iar împreună au avut zece copii, dintre care mai trăiesc nouă. A lucrat toată viața la oi, iar din munca câmpului și-a făcut o gospodărie frumoasă și și-a crescut copiii.
Duce dorul uneia dintre fiice stabilite în Australia și care nu a fost de mulți ani acasă.

Cu rănile din război s-a obișnuit, iar schijele rămase în corp au devenit parte din viața lui. Pielea îmbătrânită și transparentă pe alocuri, scoate la lumină vene groase vizibile, dar și aceste dovezi ale suferinței: pe picior, în mai multe locuri, la degetul mic de la o mână, pe braț, în vreo trei locuri, pe umăr și coaste. Se pare că doctorul i-a scos schijele de la picioare și i-a tratat rănile, dar resturile de bombă, care i-au atins corpul, au rămas acolo.

La mulți ani sănătoși moșului Loghin! Mulțumim din suflet pentru lecțiile de istorie vie veritabile!

Text: dr. Petruța Pop

Foto: Ionuț Văidean