„Ilinca, să-mi spui de boi dacă sunt sănătoși...”
Țara noastră s-a aflat adesea în mijlocul unor conflagrații care au transfigurat continente. Un aspect pe care vreau să îl prezint, esențial în amintirea trecutului, este portretul uman și firesc al ostașului român în contextul corespondenței din Primul și Al Doilea Război Mondial.
Înainte de toate, războiul a fost și este o dramă. Luptele duse de armata română în scopul protejării idealului național s-au dus pe fundalul omului de rând, țăranului care desprins din ruralul tradițional a trebuit să se adapteze la suferință și moarte: „...să-mi gătiți casă și să dați de pomană...”.
Vedem cum dimensiunea religioasă devine un sprijin în restabilirea ordinii personal-universale, destabilizată de catastrofa războiului: „Dumnezeu este mare și puternic, de se va apropia sfârșitul.”
Mai mult, ceea ce nu trebuie să uităm, de fapt, este că soldații și-au păstrat pe deplin natură umană și în război- dorul și suferința se împleteau adesea cu grijile gospodăriei lăsate în urmă. Astfel, preocuparea cu cotidianul familiei lăsate acasă devenea una dintre puținele metode de a rămâne conectați cu identitatea lor: „Scrieți-mi despre voi toți, cât mai multe, sunt atât de singur.”
Pentru a înțelege complexitatea acestui aspect istoric, rămâne cel puțin la fel de importantă analiza scrisorilor primite de acasă. Dragostea maternă și grija pentru fiii aflați în primejdie evocă poate cea mai importantă legătură între soldat și casasa. Întrebări simple precum „Mai vă doare stomacul?” demonstrează în mod profund universalitatea iubirii necondiționate de distanță sau vremuri pentru „ostașul mamei scump”.
În contrast, persoana iubită se regăsește în scrisori ca o jumătate a sinelui lăsat în urmă. Astfel, dragostea pentru parteneră se contopește cu cea pentru proprii copii, devenind catalizatorul voinței de a trăi: „De voi am mare grije că vă las singuri...”.
În scrisori, vedem cum moartea fizică devine o certitudine pentru combatantul aflat în prima linie. Cu toate acestea, drama este marcată, de fapt, de tragedia neputinței ce apare odată cu pierderea camarazilor de arme: «„Nu puteam rămâne când alții mureau”» și cu pierderea contactului cu familia: „...nu știu ce faceți de nu-mi scriiți și mie nicio carti...”.
Sursa: Foto Splendid / Colectia Costica Acsinte
Text: Octavian Spiridon, Program Internship MApN
Țara noastră s-a aflat adesea în mijlocul unor conflagrații care au transfigurat continente. Un aspect pe care vreau să îl prezint, esențial în amintirea trecutului, este portretul uman și firesc al ostașului român în contextul corespondenței din Primul și Al Doilea Război Mondial.
Înainte de toate, războiul a fost și este o dramă. Luptele duse de armata română în scopul protejării idealului național s-au dus pe fundalul omului de rând, țăranului care desprins din ruralul tradițional a trebuit să se adapteze la suferință și moarte: „...să-mi gătiți casă și să dați de pomană...”.
Vedem cum dimensiunea religioasă devine un sprijin în restabilirea ordinii personal-universale, destabilizată de catastrofa războiului: „Dumnezeu este mare și puternic, de se va apropia sfârșitul.”
Mai mult, ceea ce nu trebuie să uităm, de fapt, este că soldații și-au păstrat pe deplin natură umană și în război- dorul și suferința se împleteau adesea cu grijile gospodăriei lăsate în urmă. Astfel, preocuparea cu cotidianul familiei lăsate acasă devenea una dintre puținele metode de a rămâne conectați cu identitatea lor: „Scrieți-mi despre voi toți, cât mai multe, sunt atât de singur.”
Pentru a înțelege complexitatea acestui aspect istoric, rămâne cel puțin la fel de importantă analiza scrisorilor primite de acasă. Dragostea maternă și grija pentru fiii aflați în primejdie evocă poate cea mai importantă legătură între soldat și casasa. Întrebări simple precum „Mai vă doare stomacul?” demonstrează în mod profund universalitatea iubirii necondiționate de distanță sau vremuri pentru „ostașul mamei scump”.
În contrast, persoana iubită se regăsește în scrisori ca o jumătate a sinelui lăsat în urmă. Astfel, dragostea pentru parteneră se contopește cu cea pentru proprii copii, devenind catalizatorul voinței de a trăi: „De voi am mare grije că vă las singuri...”.
În scrisori, vedem cum moartea fizică devine o certitudine pentru combatantul aflat în prima linie. Cu toate acestea, drama este marcată, de fapt, de tragedia neputinței ce apare odată cu pierderea camarazilor de arme: «„Nu puteam rămâne când alții mureau”» și cu pierderea contactului cu familia: „...nu știu ce faceți de nu-mi scriiți și mie nicio carti...”.
Sursa: Foto Splendid / Colectia Costica AcsinteText: Octavian Spiridon, Program Internship MApN
