Zâmbitor, cu papion și decorațiile militare prinse pe sacou, veteranul e bucuros de vizită.
Domnul locotenent-colonel (rtr.) Ioan AMARIE s-a născut în localitatea Țifești, jud. Vrancea, pe data de 18 octombrie 1923. 
 Ne povestește cu mândrie că a avut o viață împlinită, cu familie fericită, a fost ales cetățean de onoare al comunei Țifeşti, unde au fost mereu apreciați. Soția lui era infirmieră și îi ajuta pe toți sătenii, el la nevoie îi ducea cu mașina.  
A fost mereu cumpătat, a muncit în agricultură, mult după pensionare. A condus mașina și tractorul până la 97 de ani. 
De câțiva ani, de când și-a pierdut soția, a acceptat cu greu să se mute la fiica sa, numai după ce i-a adus în grădină și câteva găini. Pus pe șotii, ne-o arată și pe prietena lui, o pisică dolofană. 

Privirea i se înnegurează doar când își amintește despre război. 

"Urmăresc știrile, ziare. Acum în  Ucraina e ca pe vremea mea. Războiul? O mare încurcătură, o mare tulburare. Nimeni nu vrea așa ceva."

Familia i-a învățat poveștile, iar fiica îl ajută să le depene, când gândurile lui se opintesc în amintiri. "Cum era cu mâncarea? Cum era pe front?"

 „În anul 1944 am fost încorporat la Focșani, eram două contigente, 1944 și 1945, luate în același timp, întrucât era nevoie să completeze efectivele de militari și nu mai aveau de unde. De la Focșani am fost repartizați la Regimentul 1 Transmisiuni București, fiind amplasați pe lângă Căile Ferate, în spatele frontului. Noi eram într-un Comandament Central, de unde luam legătura prin aparate de radiorecepție, cu celelalte comandamente din țară. 

🪖 Ca să ne apărăm, comandantul regimentului ne ordona să deschidem focul la orice «mișcare», pentru că inamicul unde vede întărită poziția, nu vine și astfel scăpăm de atacurile acestuia, luând-o în altă direcție. Eram dotați cu aparate Lorenz și Marconi, aparate englezești.

🪖 Am avut misiuni de luptă în munții Tatra și la Cahul. Am trecut peste Tisa, Nistru și Prut. Când treceam Nistrul sau Tisa mă întrebam de multe ori dacă mai apuc să mă întorc în România. Îmi făceam cruce și îmi ziceam în gând, «Doamne, ce bine că am mai apucat și ziua de azi». De multe ori nu aveam ce mânca, fiind nevoiți să măncăm chiar porumb din lanurile găsite în drum. În Ucraina am stat 2-3 săptămâni. La întoarcerea în țară am participat la diferite misiuni, din Ardeal și până în Moldova. Mergeam zilnic câte 40 de km. Aveam după noi o căruță cu 2 roți, numită cuhnie, care avea prevăzută un cazan, iar dedesubt se făcea foc din lemne, fiind pregătită mâncarea, chiar în timpul deplasărilor.

🪖 Au fost momente grele pe front. În pădurea Bolintin, de lângă București, țin minte că eram nevoiți să tragem foc cu foc, în mod continuu, pentru ca inamicul să nu ne atace. Era perioada când nemții se retrăgeau, iar noi eram împreună cu rușii. Am avut misiunea de a dezarma nemții care se retrăgeau și de a-i lăsa să plece fără armament. Am fost surprins de comportamentul civilizat al nemților și de modul de organizare și de echipare al acestora, net superior rușilor. Am fost rănit ușor, o schijă mi-a intrat în picior, dar nu mi-a creat probleme grave. Slavă Domnului, am terminat războiul, teafăr și nevătămat”, ne-a povestit cu emoție distinsul veteran de război.

🎖 Pentru faptele de vitejie de pe câmpul de luptă domnul Ioan AMARIE a fost decorat cu Medalia „Crucea comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial, 1941-1945”, iar în urma ordinelor generale de avansare în grad emise, după anul 1990, de Ministerul Apărării Naționale, a ajuns la gradul de locotenent-colonel.   

🔸 Alături de bravul veteran se află o familie numeroasă: are doi copii, patru nepoți și șase strănepoți.
                
Să te revedem sănătos, drag veteran!