“Mă numesc Moldovan Ioan, sunt născut la data de 12 decembrie 1923 în Mediaș, chiar în casa asta. Pe tata l-a chemat Ioan, mama a fost Maria. Despre tata nu-mi aduc aminte prea multe lucruri, aveam doar cincisprezece ani când a murit, știu că a fost dus pe front în Primul Război Mondial și au luptat în Italia. Despre stăpânirea austro-ungară din Ardeal mai multe am auzit de la mama, ea povestea câte ceva, spunea că ungurii s-au purtat destul de bine în Mediaș cu românii. Când a murit tata cred că avea vreo 60 de ani. Ambii părinți erau medieșeni, au lucrat la fabrica lui Karoș, azi îi spune „8 Mai”, confecționau încălțăminte. Copii am fost trei, eu eram cel mai mare, la distanță de cinci ani a venit Dumitru și la încă zece s-a născut Maria. Pe bunici nu i-am prins în viață, prea puțin îmi amintesc de Regele Ferdinand și Regina Maria, despre Carol al II-lea am auzit, dar nu era de laudă. Am avut ocazia să-l văd pe Regele Mihai în Mediaș, venea la Școala de Aviație și zbura cu avioanele. Îmi amintesc că se plimba prin oraș cu mașina, era prietenos, îmi povestea bunicul nostru.
La vârsta de șapte ani am mers la școală, învățător l-am avut pe domnul Bucur, era un dascăl foarte bun. Mi-a plăcut la școală, am fost mereu primul din clasa mea, materia preferată era matematica. Directorul școlii era domnul Biriș Ioan, secondat de profesorul Lup. Învățătorul Bucur locuia aproape de casa noastră, dădea notele după meritul fiecărui elev. La sfârșit de an școlar cei cu premiu primeam o diplomă și felicitări din partea directorului și a profesorilor. De Crăciun tata tăia un porc și noi copiii mergeam la colindat. Cel mai mult colindam „Din an în an”, mergeam pe la vecini, la neamuri, oamenii de dădeau câte un leu-doi sau un colac.   
După ce am terminat cele șapte clase primare, am intrat ucenic la Societatea Română de Gaz Metan-Sonametan din Mediaș. Acolo am avut ocazia să-l cunosc pe directorul general, inginerul Constantin Ioan Motaș (1887-1976), de multe ori venea în secția noastră, vorbea cu maiștri și cu ucenicii. Era un domn la vreo 50 de ani, foarte cumsecade, ne se ferea să vorbească cu ucenicii și muncitorii. În fiecare dimineață trebuia să dăm raportul de activitate, maistru șef de secție era domnul Winpold, sas la origine. Acolo am învățat meseria de mecanic, lăcătușerie și strungărie. Mulți dintre colegi erau sași, dar am avut și unguri și țigani. În Mediaș și comunele învecinate erau mulți sași pe vremea aia, la Bratei, Moșna, Nemșa erau majoritari. Noi cu toți ne-am împăcat foarte bine, nu vorbeam cu ei de Hitler, nu făceam politică, eram tineri. În Mediaș erau puțini legionari, eu nu am fost cu nici un partid politic. Noi am mers acolo să învățăm meserie, după ce am făcut ucenicia am ajuns și eu maistru, aveam peste 60 de elevi pe care trebuia să-i învățăm. Totul era foarte strict, domnul Winpold ne ținea din scurt, era foarte bun meseriaș și aștepta același lucru de la noi. Premilitărie am făcut la Școala Sportivă, asta în zilele de duminică.

În vara lui 1944, la 21 iulie m-au încorporat, de la Cercul din Sighișoara ne-au trimis la Școala de Ofițeri de Cavalerie din Sibiu, eram instruiți de români dar și de nemți. Nemții coordonau instrucția noastră, erau foarte serioși, buni profesioniști, ne duceau și pe Valea Oltului, știu că odată a trebuit să ne adăpostim, veneau avioanele americane și bombardau la Brașov și Ploiești. Despre conducătorul țarii de atunci, mareșalul Antonescu îmi aduc aminte că era foarte activ și milităros, remarca bunicul nostru.  
Actul de la 23 august 1944 m-a găsit la Petrești lângă Sebeș, lângă noi era și armată germană, aveau birouri, se instruiau pe câmp alături de noi. Nemții făceau instrucție foarte serioasă, nu vorbeau politică cu noi, nici de Hitler sau de război. Ofițerii germani care ne instruiau erau cazați în sat cu noi, știam precis unde locuiesc, unde au birourile. În noaptea de 23 spre 24 august 1944, am auzit despre actul Regelui Mihai, dimineața urma să-i dezarmăm. Când colo, nu mai era nici un neamț, n-am mai găsit nici unul, toți au plecat. Comandanții ne-au dat ordin să-i căutăm prin munți, pe la stânile ciobanilor, ne-am urcat pe cai și ne-am dus să-i căutăm. Stânile le-am găsit, ciobanii erau acolo, dar nici urmă de nemți. Din Munții Sibiului am pornit către Munții Făgăraș tot pe urma dezertorilor nemți, nu am dat de ei.
De la Școala de Ofițeri de Cavalerie din Sibiu am fost apoi trimiși la Târgoviște, acolo era „Școala de Ofițeri de Cavalerie Ferdinand I”, aici erau instruiți ofițerii activi. Instrucția era foarte serioasă, am primit gradul de sergent, eram comandant de pluton. Cel care ne conducea era locotenentul Ghilvăsuță, era proaspăt absolvent de cavalerie. După ce s-a terminat instrucția aici, am fost vărsați la Regimentul 10 Călărași din Sebeș-Alba, ne ocupam cu instrucția recruților. M-au lăsat la vatră în data de 28 august 1946.
În viața civilă am revenit la Gaz Metan cu serviciul, de acolo am ieșit la pensie în 1989. Ar fi trebuit să mă pensionez cu cinci ani mai repede, dar n-a vrut directorul, inginerul Gabor să-mi dea drumul. Atunci eram maistru șef la Secția Sculărie a Gazului Metan, atelierele erau pe malul Târnavei.
De Crăciun, în 1949 m-am logodit cu Marioara, este medieșană get-beget, mai mică decât mine cu opt ani. Nunta am făcut-o în 18 februarie 1950, suntem căsătoriți de peste 70 de ani. Împreună am avut doi băieți, în 1952 s-a născut Ioan, și în 1957 s-a născut Nicolae.”
 L-am întrebat pe veteranul nostru:
„-Care a fost cel mai vestit om din familia dumneavoastră?”.
„-Tata a avut un văr de-al doilea, vestit medic ginecolog la Cluj, se numea Fodor Florin”, a remarcat bunicul nostru.
O bucurie a fost discuția cu doamna Marioara, cea care m-a primit cu mare bunătate și mi-a destăinuit câteva amintiri.
„Noi am fost patru frați, dar am trăit doar trei: cel mai mare era Dumitru (1929-), apoi am venit eu, după mine era Sofia (1932). Tata și mama erau medieșeni, tata era din 1903, mama din 1906. Materia mea preferată a fost matematica, la sfârșit de an școlar ne dădeau premiu și o coroniță. În timpul războiului era o lege care le premia pe femeile cu mai mult de zece copii. Îmi amintesc de familia Băgăcean, tatăl lor era croitor, au avut mai mult de zece copii, atunci au primit scrisoare de felicitare de la mareșalul Antonescu. Fetița care trebuia botezată de mareșal, am nășit-o eu, după aia am auzit că pe Antonescu l-au împușcat”, rememora bunica Maria.

-Cum erau politicienii de atunci?, am continuat eu întrebările.
-Politicienii de atunci, Maniu și Brătianu erau mai serioși. Comuniștii au vrut să ne facă pe amândoi membrii de partid, dar nu ne-am înscris. Eram tot pe la ședințe, copiii erau mici și nu aveam timp de poveștile comuniștilor.
-Ce sfat le dați tinerilor de azi?, a fost întrebarea de final.
-Sfaturi le-am da multe, dar tinerii de azi nu ne mai ascultă! Noi avem 70 de ani de căsătorie, azi după nuntă se ceartă și divorțează. Ar trebuie ca tinerii să fie mai serioși și muncitori, constatau Ioan și Maria Moldovan.
La final acestui capitol le mulțumesc celor doi bunici pentru găzduire, interviu și sfaturile frumoase!
 
Interviu realizat în 13 iulie 2015 și 2 septembrie 2020 de istoricul Dan Ramf pentru cartea „Bunicii noștri, eroii noștri”, volum III (în curs de apariție, Editura Militară 2022) 
 
 
    De Florii, în anul 2022 le-a trecut pragul și colonelul(r) Marius Popența (AMVVD Sibiu)
POVEȘTI DE FLORII CU VETERANI DE RĂZBOI (III) –  Colonel (ret)Ioan Moldovan, foto : Vaidean Ionuț
 
 
La Mediaș, drumul spre casa veteranului de război colonel în retragere IOAN MOLDOVAN, ni-l colorează Dan Ramf cu legendele burgului și cu istorisiri despre Casa Memorială Hermann Oberth.
Ajungem acasă la veteranul nostru în vârstă de 98 de ani, doar după CNP, pentru că în fața noastră se prezintă, cu un zâmbet fin și tonic, cu rostire studiată și cu o postură de invidiat, un om ce părea a se apropia cel mult de rotunjirea celui de-al șaptelea deceniu. Iar doamna vieții lui, tanti Mărioara, care ni se declară de 91, e o minune de femeie cu o vioiciune a ochilor, a spiritului și a trupului pe care generația mea de cincizeciști+ are toate motivele să o invidieze... Suntem, cu siguranță, în fața cuplului care merită pe deplin titlul absolut, dar încă neinventat, de Mrs&Mr VETERAN.
Din gesturi, din priviri și din atitudini ne lămurim iute de tot că gradele nepurtate la vedere ale amfitrioanei noastre bat de departe tresele de colonel ale domnului Ioan. Poveștile și amintirile lui din Școala Militară, din război și din curgerea vieții de după, sunt pigmentate pe ici-colo, savuros, de glumele și remarcile dulci-picante ale Mărioarei, într-un veritabil stand-up comedy de cuplu...
Vine apoi rândul sipetului cu amintiri... Dintre toate îmi sar în ochi două fițuici, una cu adnotări ce țin de reperele morale ale militarului, un fel de vechi cod al onoarei și demnității... cealaltă, adevărată piesă de muzeu, restituie memoriei colective vechiul consemn general al santinelei din serviciul de pază...

Ne pregătim să ne luăm rămas bun, nu înainte de a face o poză de grup... și de aici se stârnește avalanșa... tanti Mărioara constată, surprinsă, că nu și-a dat jos șortul de bucătărie și-i toată foc pe noi (offf, bărbații ăștia!!!...), că nu i-am atras atenția, se precipită și face nod la șiretul șorțului... rezolv eu în cele din urmă, pe soluția lui Alexandru Macedon... dar setea de răzbunare este mare... Ionuț cade victimă în lupta cu vajnica noastră cochetă nonagenară și trebuie să șteargă din aparatul foto, sub strictă supraveghere , toate dovezile neglijenței.... plus că e amenințat, sub semnul blestemului suprem al veșnicei neiubiri, să nu care-cumva să facă cine știe ce dandana cu vreo poză necenzurată...
Îl salutăm pe domnul colonel, zicem săru'-mâna la Doamna, ca niște copii spășiți când pleacă de la ora de dirigenție și dăm frâu liber râsului numai după ce ieșim din bătaia privirii Mărioarei. Ne luăm rămas bun și de la Dan și plecăm din Mediaș cu bateriile reîncărcate de energie debordantă.
PS: Pentru cei care aveți nevoie de terapie de cuplu, deschid listă de așteptare... Chiar merită o ședință de tratament la cabinetul expert-cuplului Moldovan din Mediaș...